Se împlinesc 35 de ani de la trecerea la Domnul a Cellei Delavrancea, una dintre personalitățile remarcabile ale culturii române. Considerată încă din copilărie un talent excepțional, artista a devenit un reper al pianisticii românești.
Născută în 15 decembrie 1887, într-una dintre cele mai prestigioase familii culturale ale României, Cella Delavrancea avea să devină una dintre cele mai importante pianiste române ale secolului al 20-lea, dar și o apreciată scriitoare și profesoară.
Încă din copilărie, Cella Delavrancea a crescut într-un mediu cultural de elită, frecventat de scriitori, artiști și oameni politici ai vremii. Despre atmosfera în care s-a format mărturisea: „Am fost crescută într-o atmosferă în care se vorbea numai de literatură, artă și muzică”.
Primele lecții de pian le-a primit de la mama sa, pianistă talentată, iar talentul său muzical s-a remarcat de timpuriu. La numai opt ani susținea deja mici concerte, iar tatăl său, scriitorul Barbu Ștefămnescu Delavrancea, o numea „copilul meu ideal”. A urmat Conservatorul din București și apoi s-a perfecționat la Conservatorul din Paris.
Prietenia cu George Enescu
Cella Delavrancea a concertat pe marile scene ale țării și a cântat alături de George Enescu, despre colaborarea cu acesta mărturisind:
„Bucuria mea de a cânta cu el la sonatele lui Beethoven, Mozart și alții a fost întotdeauna la zenit din punctul de vedere al interpretării. Ne înțelegeam de la prima repetiție”.
Pianista își amintea și un episod petrecut la Ateneul Român, când Enescu a mărit neașteptat tempo-ul unei sonate de Beethoven: „Enescu, ascunzându-și nasul cu mâna, râdea: J’ai voulu voir si vous etiez capable de cette folie. (Am vrut să văd dacă sunteți capabilă de această nebunie). De atunci, am devenit prieteni”.
Artista îl considera pe George Enescu „cel mai mare violonist muzician pe care l-am auzit”.
A format mari pianiști români
Dincolo de cariera concertistică, Cella Delavrancea a avut o contribuție majoră la dezvoltarea școlii românești de pian. A predat la Conservatorul din București și a format generații de muzicieni, printre care Nicolae Licăreț, Dan Grigore și Radu Lupu.
Despre relația lor, Dan Grigore își amintea una dintre cele mai cunoscute mărturisiri ale profesoarei sale: „Mi-a spus odată: Știi, eu aud lumea în Si bemol”.
Pe lângă muzică, Cella Delavrancea s-a afirmat și ca scriitoare. A debutat în 1929 în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, iar ulterior a publicat volume de nuvele, romane, memorii și cronici muzicale, între care Arpegii în ton major, Mozaic în timp, Trepte muzicale și Dintr-un secol de viață.
Criticul Șerban Cioculescu o caracteriza drept „cea mai pătrunzătoare inteligență muzicală”, iar Valeriu Râpeanu observa că personalitatea sa era definită de „împotrivirea la orice coboară arta și viața în zonele dulcegăriei lipsite de rigoare”.
Prietenii cu marile personalități ale culturii
Fiică a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, Cella a fost apropiată de unele dintre cele mai importante figuri culturale ale epocii. Ion Luca Caragiale o alinta „Aghiuță” și îi spunea:
„Să cânți, Aghiuță, cu gust și cu pasiune. Nu uita că expresia cea mai înaltă a muzicii este logica romantică”.
Tot în memoriile sale a povestit întâlnirile cu Constantin Brâncuși, Regina Maria, Nicolae Grigorescu, Alexandru Vlahuță și numeroase alte personalități care frecventau casa familiei Delavrancea.
O viață de peste un secol
Extrem de longevivă, Cella Delavrancea a devenit primul artist din cultura română care și-a sărbătorit propriul centenar printr-un concert de gală, organizat în decembrie 1987 la Sala Radioteleviziunii din București.
În septembrie 1990, Cella Delavrancea avea să se revadă pentru ultima dată cu prietena sa din copilărie, Principesa Ileana, fiica Reginei Maria și a Regelui Ferdinand, revenită la București după 43 de ani de exil.
Cella Delavrancea a trecut la Domnul în data de 9 august 1991, la vârsta de 104 ani, după ce traversase monarhia, cele două războaie mondiale, regimul comunist și începutul perioadei democratice. La aniversarea a 90 de ani, artista sintetiza crezul care i-a călăuzit întreaga existență:
„Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamități: gelozia, invidia și orgoliul – acestea sunt bolile care distrug ființa umană. Am purtat în mine o vie curiozitate și simpatie pentru toți contemporanii mei, chiar cei necunoscuți, fiind sigură că, dacă le-aș fi vorbit mi-ar fi surâs, gândindu-mă că suntem uniți în misteriosul ritm dătător de viață al țării”.
Mai multe detalii despre viața artistei sunt disponibile pe site-ul „Muzeul Femeilor Remarcabile”.
Urmărește tag-ul Românce în istorie pentru a afla mai multe despre viețile femeilor remarcabile din istoria României.
Sursă foto: Muzeul Femeilor Remarcabile
