Mircea cel Bătrân urca pe tronul Țării Românești în ziua de 23 septembrie 1386, după mutarea în veșnicie a fratelui său, Dan I. Domnia sa a fost una dintre cele mai îndelungate din istoria medievală a Țării Românești, de peste trei decenii, cu o întrerupere în anii 1395-1396.
Fiu al lui Radu I, a preluat conducerea într-o perioadă în care statul se afla între interesele Regatului Ungariei, ale Poloniei și ale puterilor de la sud de Dunăre. În același timp, expansiunea otomană spre Peninsula Balcanică și Dunăre avea să devină principala provocare a domniei sale.
În documentele vremii, Mircea apare cu titulatura de „mare voievod și domn al Ungrovlahiei”. Totodată, stăpânirea lui depășea teritoriul dintre Carpați și Dunăre. Domnul Țării Românești a deținut sau a revendicat, în diferite momente, Banatul de Severin, Țara Făgărașului și Amlașului, teritorii din sudul Moldovei, precum și posesiuni de la sudul Dunării.
Banatul de Severin reprezenta una dintre principalele zone de interes strategic. Cronicile regatului maghiar consemnează perioade în care demnitatea de ban de Severin a fost vacantă, situație pusă în legătură cu exercitarea autorității de către domnii Țării Românești. Relația dintre Mircea cel Bătrân și coroana maghiară în privința Severinului a cunoscut mai multe etape.
În sudul Transilvaniei, domnitorul valah a stăpânit Țara Făgărașului și Amlașul, în înțelegere cu regele Sigismund de Luxemburg. La acestea s-au adăugat, în anumite perioade, cetatea Bologa și cetatea Bran. După mutarea în veșnicie a lui Ivanco, despot al Dobrogei, în jurul anului 1389, Mircea cel Bătrân a ocupat regiunea, însă pentru scurtă durată.
Între Ungaria, Polonia și Imperiul Otoman
Politica externă a domnitorului Țării Românești a fost determinată în mare măsură de raporturile cu Regatul Ungariei și, mai ales după sfârșitul secolului al 14-lea, de extinderea Imperiului Otoman. În primii ani ai domniei, a căutat sprijinul regelui Poloniei, Vladislav Jagello.
Pe măsură ce otomanii au înaintat spre Dunăre, interesele lui Mircea cel Bătrân și ale regelui Ungariei au început să coincidă. Incursiunile otomane din Țara Românească au fost urmate de campaniile lui Baiazid I, culminând cu confruntările cunoscute în istoriografie sub numele de Bătălia de la Rovine.
Datarea acestui moment rămâne discutată în istoriografie. Unele interpretări plasează confruntarea în octombrie 1394, iar altele în mai 1395. În 7 martie 1395, Mircea s-a întâlnit la Brașov cu Sigismund de Luxemburg și a prestat un jurământ de credință regelui Ungariei.
Ultimii ani de domnie
Sigismund a intervenit militar în Țara Românească în vara anului 1395 și l-a repus pe Mircea pe tron după uzurparea lui Vlad I, care a fost ajutat de otomani, însă acesta avea să fie din nou înlăturat în timpul campaniei otomane și al Cruciadei de la Nicopole din 1396.
La sfârșitul lunii decembrie 1396, Stibor de Stiboricz din Transilvania a organizat o incursiune la sud de Carpați și l-a capturat pe Vlad Uzurpatorul.
După înfrângerea lui Baiazid I la Ankara, în 1402, domnitorul s-a implicat în luptele pentru succesiunea la tronul otoman. În același timp, relațiile cu regele maghiar au continuat să alterneze între cooperare și neîncredere.
În 1417, sultanul Mehmed I a întreprins o campanie în Țara Românească, iar Mircea cel Bătrân a acceptat plata unui tribut anual. A trecut la cele veșnice în 1418, după o domnie care a însumat aproape trei decenii, fiind înmormântat la Mănăstirea Cozia, una dintre ctitoriile sale.
În timpul său, Țara Românească a cunoscut o perioadă de consolidare politică, dezvoltare economică și afirmare culturală. Domnitorul a sprijinit mănăstirile și viața bisericească, a întărit relațiile comerciale cu Brașovul și Liovul și a contribuit la dezvoltarea centrelor monahale și de cultură scrisă.
