Iulia Cazan face parte dintr-o generație de tineri români care și-au format și aprofundat convingerile într-un context internațional puternic marcat de dezbateri despre drepturile omului, viață și familie. Stabilită în Statele Unite de la 18 ani, a studiat științe politice la Drexel University și a ajuns să lucreze în mediul organizațiilor internaționale și în proximitatea ONU, inclusiv în domeniul politicilor publice.
În acest interviu, Iulia Cazan vorbește despre schimbarea personală de la secularism la credință, despre experiența sa în mediul internațional, despre dificultatea de a-ți mărturisi convingerile într-un context nefavorabil și despre responsabilitatea tinerilor de a uni adevărul cu dragostea față de aproapele. Interviul a fost acordat în cadrul rubricii #vinereapentruviață.
Alexandra Nadane: Dacă te uiți la anii de formare de acasă, ce lucruri primite în familie simți că au rămas importante pentru tine și după plecarea în Statele Unite? Cum a început acest drum?
Iulia Cazan: Am plecat în Statele Unite la vârsta de 18 ani. Teoretic pentru facultate, dar, în realitate, în căutarea unui sens. Am dezvoltat o fascinație pentru Statele Unite încă de la o vârstă foarte fragedă, prin intermediul diverselor producții media americane. America reprezenta pentru mine visare, lumină, speranță și progres. Deși nu mi-aș fi imaginat, în pronia lui Dumnezeu, într-adevăr aveam să găsesc în Statele Unite ce căutam, dar nu într-o instituție de învățământ, într-o profesie de succes sau nici măcar într-un oraș atât de promițător ca New York, ci în Biserica lui Hristos, pe care am fost poate prea încăpățânată pentru a o înțelege și aprecia acasă.
Le sunt foarte recunoscătoare părinților pentru dragostea pe care mi-au purtat-o continuu și pentru valorile morale care m-au ținut pe linia de plutire, departe de marile necazuri în care cad tinerii atunci când își caută sensul în moduri nepotrivite. Am învățat în familie despre responsabilitate și seriozitate, valori care m-au ajutat să continui să mă implic în multe proiecte, chiar și atunci când sarcinile păreau imposibil de dus la capăt, proiecte cu ajutorul cărora, prin diversitatea lor, inclusiv ideologică, am reușit să-mi clarific viziunea asupra lumii și crezul creștin.
Mamei îi mulțumesc pentru că m-a dus la biserică atunci când eram mică, sădind astfel sămânța care avea să rodească la vremea potrivită.
De la căutarea unui sens la asumarea unei perspective pro-viață
A.N.: Ai povestit undeva că, în timp, felul în care ai privit tema avortului s-a schimbat. În ce a constat această schimbare?
I.C.: Mult timp nu m-a preocupat moralitatea avortului. Pe parcursul liceului am fost influențată de secularism, mascat drept „normalitate”, care s-a manifestat și într-o rebeliune latentă față de tradiție și credință. Deși aveam un oarecare contact cu Biserica, datorită insistențelor mamei, acesta era unul superficial, neasumat și, deci, insuficient pentru a fi roditor în viața mea de zi cu zi.
În primă instanță, plecarea în Statele Unite nu a făcut decât să-mi accentueze anumite înclinații seculariste. Vulnerabilitatea mea în fața ideilor promovate la majoritatea cursurilor și în cadrul cercurilor studențești pornea de la faptul că nu le realizam substratul ontologic, viziunea materialistă asupra lumii, și nu cunoșteam argumentele celeilalte părți.
În 2020, aflându-mă încă în Statele Unite, am început să urmăresc dezbateri pe teme de politică socială și comentatori care puneau la îndoială diverse curente dominante de opinie. Această expunere a dus inevitabil la cercetarea propriilor mele valori. Pe acest fundament, în cadrul unui curs de etică, am realizat că problema avortului este o problemă care afectează profund oamenii, aspect ignorat de cei care îl promovează. Nu am reușit să formulez un argument coerent în favoarea poziției pro-avort. De altfel, nu am auzit un astfel de argument nici din partea colegilor de clasă.
Schimbarea la nivel sufletesc a avut loc cu câțiva ani mai târziu, atunci când, printr-o serie de circumstanțe cu totul deosebite și neașteptate, Dumnezeu mi-a arătat cine este Cel despre care se spune că este „Calea, Adevărul și Viața”. Am văzut o părticică din dragostea nemăsurată pe care Hristos o poartă fiecărui om, chemându-ne și pe noi, la rândul nostru, să ne iubim unii pe alții. Avortul este în antiteză cu spiritul creștin, care este unul al sacrificiului personal, niciodată al sacrificării unei alte persoane în favoarea noastră. Dumnezeu ne cheamă la iubire, iar cel ce iubește nu ia viața cuiva.
În același timp, poziția pro-viață ne impune o responsabilitate maximă față de femeile însărcinate aflate în situații dificile: să știm cum să le fim alături și să le îndreptăm către resursele de care au nevoie, jertfindu-ne confortul, timpul, banii – a fi pro-viață nu înseamnă doar să fii convins că viața omului începe la concepție, ci înseamnă și a face tot ce poți pentru ca, atunci când o femeia însărcinată trece prin momente grele, să îi oferi tot ce are nevoie pentru a putea alege cu încredere nașterea copilului.
A.N.: Prin activitatea ta ai ajuns în contexte internaționale în care se discută mult despre viață, familie și drepturile omului. Ce te-a surprins sau te-a marcat cel mai mult din ceea ce ai văzut acolo?
I.C.: M-a surprins lipsa unui dialog real pe teme legate de viață, familie și tineret și lipsa de competență, responsabilitate și respect de care dau dovadă unele instituții internaționale atunci când propun politici sociale controversate. Aceste organe au îmbrățișat o ideologie străină textului și spiritului Declarației Universale a Drepturilor Omului și insistă asupra unor valori contrare convingerilor a milioane de oameni și al unui număr semnificativ de state membre.
De exemplu, unele agenții sau unii „experți” trivializează natura și consecințele avortului, promovându-l ca drept al omului și ca fiind necesar emancipării femeii, deși dreptul internațional nu a prevăzut niciodată un astfel de limbaj.
De asemenea, cum putem discuta despre respect atunci când vocile pro-viață sunt catalogate drept „retrograde”, „răuvoitoare”, „contrare drepturilor omului” și, atunci când este posibil, excluse de la evenimente care se mândresc, de altfel, cu sloganul diversității? Unele instituții internaționale merg atât de departe încât finanțează studii despre cum să combată aceste voci.
Curajul de a-ți mărturisi convingerile
A.N.: Pentru un tânăr poate fi uneori dificil să își exprime convingerile atunci când cei din jur gândesc foarte diferit. Tu cum ai învățat să vorbești despre lucrurile în care crezi, păstrând dialogul cu ceilalți?
I.C.: Este dificil, deoarece tinerii simt o mare nevoie de apartenență, însă această apartenență nu va fi una cu adevărat reală dacă ne ascundem valorile. Deși inițial mă feream să îmi exprim convingerile, am fost impresionată de exemplul tinerilor creștini care își exprimă crezul cu multă convingere și noblețe, fără să se preocupe de felul în care sunt percepuți. Dragostea pentru Hristos și încrederea în Cuvântul Lui le dădeau o siguranță și o libertate pe care le priveam cu multă admirație. Când l-am întrebat pe unul dintre ei cum de nu se teme, mi-a spus că publicul lui este format dintr-o singură persoană: Hristos, care privește.
Uneori am susținut discursuri pro-viață în săli pline de susținători ai avortului, unde tensiunea era atât de ridicată încât o puteai tăia cu cuțitul. Am avut emoții de fiecare dată, dar, așa cum m-a îndrumat acel creștin, m-am gândit la Hristos și toate s-au risipit. De asemenea, invitația la dialog, mai cu seamă pe teme de o asemenea importanță precum dreptul la viață, denotă dragoste și respect pentru aproapele. A-ți expune convingerile față de o altă persoană este o formă de deschidere, de a împărtăși ceea ce tu cunoști a fi adevărat și important spre binele celuilalt. Responsabilitatea noastră nu este de a convinge, ci de a expune. Această abordare este eliberatoare și face ca dialogul să fie mai echilibrat.
A.N.: Anul acesta participi la ITO București. Ce te-a motivat să participi și ce speri să iei cu tine din întâlnirea cu tinerii veniți din România și din diaspora?
I.C.: Cred mult în importanța comuniunii dintre tinerii creștini. Am fost impresionată când am aflat despre comunitățile creștine din primele veacuri, care au reușit să convertească păgâni prin dragostea pe care o aveau unii pentru alții, așa cum Însuși Mântuitorul ne-a poruncit: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan, 15, 12) și „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13,35). Aceasta este o poruncă! În Sfânta Liturghie spunem: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Acest „și unii pe alții” denotă o mare responsabilitate, de a ne îndrepta reciproc spre Hristos.
La ITO, mi-am dorit să fac cunoștință cu tineri care îmi sunt frați și surori întru Hristos, să aflu despre parcursul lor, să ne rugăm împreună și să descoperim ce putem face pentru a ne sprijini mai mult unii pe alții.
ITO București – comuniune, familie și viață în Hristos
A.N.: Tema ITO aduce împreună „Tinerii, Familia și Viața în Hristos”. Ce înseamnă pentru tine, în viața de zi cu zi, această legătură dintre credință, familie și alegerile pe care le face un tânăr?
I.C.: Viața în Hristos nu poate fi separată de alegerile pe care le facem zi de zi. Ca tineri creștini, trebuie să conștientizăm acest lucru și să ni-l asumăm. Crezul creștin nu este unul „căldicel”, așa cum nici dragostea sau jertfa lui Hristos pentru noi nu au fost și nu sunt „căldicele”, ci profunde. Nu mărturisim un simplu set de coduri morale, ci un Dumnezeu viu, Care vrea să ne schimbe viața interioară, schimbare care inevitabil se va manifesta în felul în care ne raportăm la noi înșine și la ceea ce este în jurul nostru. Scopul nostru nu este să schimbăm lumea, ci să ne schimbăm pe noi, iar această schimbare va fi „lumina lumii”!
A.N.: În încheiere, te rog să adresezi un mesaj pro-viață tinerilor care citesc acest interviu.
I.C.: Îmi doresc să avem curajul să propovăduim cel mai frumos crez din lume: al Dragostei mai presus de fire, al faptului că fiecare viață este un dar de o imensă valoare. Politicile, polemicile, supărările vin și pleacă, dar Adevărul rămâne. Să nu ne rușinăm de Adevăr, ca apoi să nu regretăm!
Scurtă biografie:
Iulia Cazan (n. 2000) a absolvit Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității Drexel, unde a urmat și specializări secundare în filosofie și limba franceză. În perioada petrecută la New York, a fost Director asociat pentru relații guvernamentale la ONU în cadrul Center for Family and Human Rights (C-Fam). În prezent, continuă colaborarea cu C-Fam de la distanță, în programul organizației dedicat tinerilor. Este, de asemenea, co-director al International Youth Coalition.
