Tot mai mulți oameni se simt singuri, chiar și în mijlocul familiei sau al comunității. Relațiile au nevoie de atenție, smerenie, de asumare și efort pentru a rămâne vii, iar unitatea familiei se poate eroda nu doar în urma unor crize majore, ci și prin lipsa dialogului, resentimente și răni care nu sunt reparate.
Despre singurătate viața de familie, formarea adolescenților și rolul psihoterapiei am vorbit cu Dumitrina Gazzi, preoteasă, profesoară și psihoterapeut sistemic de familie și cuplu. Interviul a fost oferit în cadrul rubricii #vinereapentruviață.
Alexandra Nadane: Sunteți soție, preoteasă, psihoterapeut, profesor. Cum se împletesc aceste lucruri în viața dumneavoastră?
Dumitrina Gazzi: Am într-adevăr aceste patru roluri, însă ele au apărut pe rând, în etape diferite ale vieții mele, și am avut răgazul necesar pentru a le integra. Fiecare a adăugat ceva semnificativ la felul în care mă raportez la mine și în care înțeleg oamenii, relațiile și responsabilitatea de a fi aproape de celălalt. Și fiecare m-a ajutat să mă apropii mai mult de Dumnezeu.
Mă străduiesc să pun pe primul loc rolul meu de soție, pentru că familia este cea în care îmi păstrez echilibrul și îmi recapăt energia. Cred că atunci când viața de familie este îngrijită, când relația de cuplu este vie, iar cei doi sunt atenți la respect și comunicare, atenți la a lucra iubirea, pot dărui mai mult și mai autentic în celelalte roluri ale lor.
Sigur, nici familia noastră nu a fost lipsită de provocări. Însă Dumnezeu a făcut să reușim să construim un împreună, un spațiu al apartenenței, al iubirii și al sprijinului reciproc, un loc în care și eu, și soțul meu ne simțim în siguranță. Amândoi privim celelalte roluri ale noastre ca pe feluri în care Dumnezeu a binecuvântat să lucrăm acum în lume. Fiecare dintre noi susține lucrarea celuilalt, se bucură de roadele ei, se roagă ca Domnul să îl lumineze să o împlinească și să îi dea putere să fie cu El în fiecare dintre rolurile sale.
Singurătatea, una dintre cele mai profunde dureri
A.N.: În cabinetul unui psihoterapeut ajung oameni cu situații foarte diferite. Care este durerea pe care o întâlniți cel mai frecvent?
D.G.: Aș alege singurătatea – cu diferitele ei forme – ca una dintre cele mai profunde și mai frecvente dureri pe care le întâlnesc în cabinet. Poate fi vorba despre absența efectivă a oamenilor din viața celor cu care lucrez sau despre convingerea lor că nu sunt văzuți, auziți, înțeleși sau respectați în familie sau la locul de muncă.
Mulți oameni trăiesc în mijlocul familiei, al colegilor sau al unei comunități, cred în Dumnezeu și totuși se simt singuri. Uneori, această singurătate este fundalul pe care se manifestă anxietatea, depresia, conflictele din cuplu, perfecționismul, dificultățile de relaționare sau epuizarea. Alteori, ea se exprimă prin convingerea persoanei că nu este suficient de bună, de iubită, de apreciată și de importantă pentru ceilalți.
Societatea ne încurajează permanent să devenim mai performanți, mai eficienți, să ne dorim tot mai mult. Această presiune a lui „mai bine” și „mai mult” ne poate face să ne îndepărtăm și de Dumnezeu și de oameni și de noi înșine. Putem ajunge să nu mai știm să rămânem cu noi și cu Domnul atunci când nu mai excelăm și să ne fie greu să cerem ajutor.
De aceea, începutul schimbării poate fi, aparent, foarte simplu: să recunoaștem că ne este greu, să ne lăsăm văzuți și să spunem cu onestitate: „Aceasta este povestea mea, acestea sunt rănile mele, acestea sunt neputința și limitele mele”. Este momentul în care Îi facem loc lui Dumnezeu să ne ajute – fie în mod direct, fie prin oamenii din jur.
Pentru alți oameni, schimbarea poate apărea atunci când ei aleg să nu se mai uite la ei înșiși, ci la Domnul și la oameni. Când aleg să creadă cu toată inima că dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea sunt cu adevărat „roada Duhului” (Galateni 5, 22), că ele sunt de cerut de la Domnul, nu de la sine sau de la oameni. Când cred promisiunea lui Dumnezeu către cei care caută mai întâi Împărăția și dreptatea Lui – promisiunea că „toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33; Luca 12, 31). Când aleg să caute să dobândească Duhul Sfânt și să dăruiască sistematic ceea ce nu au și nu primesc: un cuvânt bun, ajutor, apreciere, susținere, iubire.
A.N.: În societate se vorbește foarte mult despre iubirea de sine. Din experiența dumneavoastră, cum am putea avea o atitudine sănătoasă, onestă față de noi înșine?
D.G.: E o discuție foarte sensibilă și nu știu dacă pot să ating esențialul în câteva cuvinte. Într-adevăr, a devenit un clișeu să auzim că e nevoie „să ne iubim pe noi înșine”, „să devenim cea mai bună versiune a noastră”, „să ne împlinim mai întâi propriile nevoi” etc. Se vorbește atât de mult despre aceste lucruri, încât uneori se cade în derizoriu sau căpătăm alergie la aceste exprimări.
Jean-Claude Larchet vorbește despre filautie [iubirea de sine] ca patimă, dar spune că există și „o formă de filautie virtuoasă, care ține de firea omului, amintită de Hristos atunci când vorbește despre cea dintâi poruncă: «să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți» (Matei 19, 19; 22, 39; Luca 10, 27)”. Iubirea de sine virtuoasă ar consta în „a te iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creată după chipul Lui, a te iubi deci în Dumnezeu și a-L iubi pe Dumnezeu în tine” (Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2001, p. 124).
Prin urmare, putem avea, desigur, o atitudine sănătoasă, onestă față de noi înșine, însă iată că suntem chemați la mult mai mult decât atât.
Până să ajungem pe acea treaptă a iubirii de sine virtuoase descrisă de marele teolog francez, am putea măcar să căutăm să renunțăm la credințele disfuncționale despre noi înșine, la vinovăția patologică și la autodevalorizare (pe care le confundăm adesea cu smerenia). Am putea să ne îngrijim de trupul nostru ca de un „templu al Duhului Sfânt” care este în noi, pe care-L avem de la Dumnezeu (1 Corinteni 6, 19), fiind atenți la ce, cum și cât mâncăm, la câtă mișcare facem, la cât timp uităm de noi în fața ecranelor, la ce și cum vorbim, la cum ne arătăm în lume, la a fi demni și asumați, la cât de mult rămânem cu Domnul în inimă pe parcursul zilei.
Familiile împlinite știu să repare și să se reconecteze
A.N.: Sunteți și psihoterapeut de cuplu și familie. Care este „secretul” familiilor funcționale?
D.G.: Aș răspunde că asumarea vieții în Hristos, dar asta ar însemna să excludem multe familii care nu sunt în Biserică și totuși sunt cu adevărat împlinite și demne de admirație pentru felul în care trăiesc, iubesc și lucrează în lume.
Prin urmare, aș spune că fiecare familie are „secretul” și resursele ei. Sigur, nu există familii perfecte, ci doar oameni care reușesc să-și recunoască greșelile, limitele și să repare relația, să se reconecteze. Conexiunea din familie nu apare și nu se păstrează de la sine. Este nevoie de un efort conștient, asumat și permanent din partea fiecăruia.
În orice familie apar neînțelegeri, frustrări, momente în care unul cade sau îl rănește pe celălalt. Diferența o face ceea ce se întâmplă după. Putem rămâne blocați în durere, în orgoliu și în convingerea că „EU am dreptate” sau putem să căutăm să reparăm ceea ce s-a rănit între noi, conștienți fiind că într-o relație suntem doi, fiecare cu propria contribuție la a face ca lucrurile să escaladeze.
Familiile împlinite au capacitatea de a comunica, de a fi recunoscătoare, de a negocia diferențele, de a-și recunoaște greșelile, de a-și cere iertare, de a repara ceea ce se poate și de a se reconecta. Dau dovadă de realism și de discernământ.
Iar în familia creștină, la toate acestea se adaugă credința în Dumnezeu. Rugăciunea, participarea la viața Bisericii, spovedania și împărtășirea cu Sfintele Taine, conștiința că suntem în fiecare clipă în prezența lui Dumnezeu constituie o resursă foarte puternică, o pavăză solidă pentru familia noastră.
A.N.: Care este problema care distruge cel mai frecvent unitatea din cadrul familiei?
D.G.: Rareori se întâmplă ca o singură provocare să aibă potențialul de a distruge unitatea dintr-o casă. Chiar și atunci când pare că familia se destramă pentru că s-a întâmplat un anumit lucru foarte grav, descoperim că, de fapt, fie cei doi nu reușiseră niciodată să fie cu adevărat una, fie relația se erodase deja considerabil în timp, prin lucruri mici, repetate și trecute cu vederea, nereparate. Lipsa prezenței, a timpului petrecut împreună, a dialogului, prioritizarea altor lucruri în detrimentul relației dintre soți, resentimentele acumulate, durerile trecute cu vederea și neprocesate, critica frecventă, sarcasmul, nevoia de a avea dreptate cu orice preț și, mai ales, pierderea direcției, a viziunii comune despre căsnicie – iată tot atâtea picături care contribuie la umplerea paharului.
În cabinet întâlnesc adesea oameni care vorbesc despre partenerul lor de viață ca despre un adversar. Pare că fiecare și-a alcătuit propriul dosar cu greșelile și defectele celuilalt. Relația a devenit un teren de luptă și niciunul dintre cei doi nu este dispus să negocieze, să facă un pas către iertare, către reconciliere.
Ca terapeuți de familie și cuplu, lucrăm cu relația, nu cu persoane separate. Nu suntem acolo pentru a restabili dreptatea sau pentru a-l „repara” pe unul sau pe celălalt. Căutăm să clarificăm dinamica dintre cei doi și să îi susținem să găsească metode de a relaționa diferit, astfel încât această dinamică să se îmbunătățească.
Or, oamenii depășesc cu greu reactivitatea și resentimentele. Durează până să fie dispuși să îngrijească relația dintre ei ca pe un organism viu, care suferă. Orice ar face celălalt nu pare de ajuns pentru a-i șterge datoria și a merge către o altă etapă a relației. Din păcate, de multe ori ei nu sunt dispuși să muncească în terapie până să treacă de stratul acesta gros de durere și să-și asume să lucreze la îngrijirea relației dintre ei.
Iar atunci când există copii, vedem în viața acestora consecințele atmosferei în care trăiesc acasă, impactul pe care relația dificilă dintre părinți îl are asupra lor.
Rolurile noastre profesionale, rolul nostru de părinți, de fii, de frați etc. se sprijină pe relația noastră de cuplu. Și este de dorit ca ea să fie cea în care ne împlinim nevoile de atașament, ne permitem să fim mai vulnerabili și mai autentici, învățăm să lucrăm iubirea.
O familie sănătoasă începe înainte de ziua nunții
A.N.: Aveți experiență în educație și psihoterapie. Dacă ar fi să îi învățăm pe adolescenți un singur lucru care să îi ajute mai târziu să construiască familii sănătoase, care ar fi acela?
D.G.: E foarte greu să aleg un singur lucru. Gândindu-mă acum la adolescenții pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor, aș spune că foarte importantă este capacitatea de a-și auzi vocea conștiinței, acel radar interior care, conectat cât mai mult la Dumnezeu, îi ghidează să facă alegeri înțelepte și să reziste presiunilor din afară și dinăuntru.
Auzul acesta fin are nevoie să fie antrenat, altfel riscăm să confundăm vocea conștiinței cu cea a fricii, a vinovăției, a dorinței de a-i mulțumi pe ceilalți sau a propriilor noastre impulsuri.
O familie sănătoasă dă dovadă de maturitate emoțională, de responsabilitate, de capacitatea de a comunica, de a ierta, de a pune limite și de a rămâne alături de celălalt și atunci când lucrurile devin dificile. Prin urmare, este important ca adolescenții să conștientizeze care sunt oamenii lângă care pot evolua, unde este nevoie să pună o limită, când greșesc și cum să repare, când să facă un compromis și când nu este cazul să negocieze.
O familie sănătoasă nu începe în ziua nunții, ci cu mult înainte, cu ceea ce a văzut tânărul în casă, cu felul în care a fost tratat în copilărie, cu felul în care a învățat să aleagă, să spună „nu”, să-și recunoască greșelile, să respecte limitele celuilalt, să nu confunde iubirea cu dependența emoțională și să nu rămână într-o relație doar din teama că altfel ar fi singur și ar suferi.
Un adolescent care învață să-și asculte conștiința va avea șanse mai mari să aleagă, la timpul potrivit, un partener de viață ținând seama de caracterul acestuia, și nu doar de criteriul atracției fizice sau al validării sociale. Va putea observa dacă celălalt are valori similare cu ale sale, dacă este o persoană responsabilă, dacă respectă oamenii, dacă știe să-și asume alegerile și greșelile, dacă poate să ceară iertare, să gestioneze un conflict și să continue să iubească și atunci când celălalt pare greu de neiubit.
Pe scurt, fie că îl numim gândire critică, discernământ, luciditate sau înțelepciune, radarul acesta interior, conectat la Dumnezeu, mi se pare o resursă de mare preț pentru un adolescent, așa cum este pentru fiecare dintre noi.
Relația terapeutică, înaintea tehnicii
A.N.: Ce gânduri aveți pentru psihoterapeuții la început de drum, care caută să înțeleagă problemele oamenilor și cum îi pot sprijini?
D.G.: Eu însămi mă consider la început de drum și sper să îmi păstrez conștiința că fiecare zi la cabinet e un nou început. Că e nevoie să mă apropii, cu aceeași atenție, rugăciune și smerenie ca la început, de fiecare om care alege să lucreze cu mine.
Ca psihoterapeuți, este necesar să continuăm să ne facem propria muncă terapeutică, să beneficiem de supervizare și de intervizareși să învățăm permanent.
Însă, oricât de mult am studia, oricâte formări am face, în cabinet rămânem singuri cu persoana din fața noastră: suntem acolo doar cu cât reușim să actualizăm din ceea ce am învățat, cu cine suntem ca oameni și cu cât de mult ne-am dezvoltat capacitatea de a-L chema pe Dumnezeu, de a-l primi pe celălalt fără a încerca să-l schimbăm, să-l „reparăm”. Este important să rămânem curioși, smeriți și să nu credem că trebuie să avem toate răspunsurile.
Înainte de orice tehnică, principalul nostru instrument rămâne relația terapeutică. Sigur că tehnicile sunt instrumente foarte utile în lucrul cu oamenii, însă foarte adesea cel mai de preț lucru pe care îl poate primi un om în terapie este experiența de a fi ascultat fără a fi judecat, de a fi primit cu rugăciune, respect, asumare și de a fi ajutat să descopere că, în ciuda tuturor rănilor sale, există în el resurse pe care încă nu le-a văzut.
Scurtă biografie: Dumitrina Gazzi (n. 1980), este psiholog clinician, psihoterapeut sistemic de familie și cuplu și profesor. A absolvit Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și masterul „Evaluare clinică, consiliere și psihoterapie de cuplu și familie”. Are formare în psihoterapia sistemică de familie și cuplu și desfășoară activitate în practica privată, la Iași. De 23 de ani lucrează în învățământ, experiență care i-a oferit un contact îndelungat cu adolescenții și tinerii și cu provocările emoționale specifice acestei perioade de viață. Este căsătorită cu părintele doctor Eugen Gazzi.
