Există un chip nespectaculos al sfințeniei: sunt acei sfinți care nu au pustnicit, nu au fost martirizați de călău sau de vreo boală cumplită, ci doar și-au împlinit cele ale vieții firesc, cu dragoste, smerenie și evlavie.
Este chipul bunicilor și străbunicilor noștri, strâns legați de munca pământului și de biserica din sat.
„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri…”
Aceste chipuri au rămas întipărite în inimile celor care i-au cunoscut – fie și pasager, în copilăria timpurie. Astfel, cei aflați în descendența acestor oameni sunt conștienți că poartă cu ei o comoară tainică, pe care sunt chemați măcar să o cinstească, dacă nu o pot și urma ca model.
Aceste chipuri sunt cu atât mai speciale în cazul mamelor și bunicilor blânde și smerite, care au dat Bisericii fii și fiice, nepoți și nepoate. Și-au făcut datoria în familie și în comunitate fără să impresioneze prin gesturi spectaculoase, ci doar prin prezență, atitudine și sprijinul oferit constant celor din jur.
Chemare la vocația maternității
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales ca în acest an să omagieze româncele cu viață sfântă, între care numeroase mame de sfinți.
Iată cum sfințenia „nespectaculoasă” și-a făcut loc în calendarul ortodox ca o chemare la vocația maternității – cea mai profund feminină vocație – într-o epocă în care se propun numeroase modele în disonanță cu firea umană.
Sfințenia ca moștenire de familie
O astfel de mamă este Sf. Olimpiada din Fărcașa. S-a născut în 8 septembrie 1880, de Nașterea Maicii Domnului, și și-a trăit întreaga viață în satul nemțean natal, unde s-a căsătorit în 1903 cu Ion Tănase și a născut și crescut opt copii. Unul dintre copii, Sf. Cuv. Petroniu de la Prodromu, a fost canonizat recent de Patriarhia Ecumenică, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.
Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu a crescut în casa părintească văzându-și mama făcând mereu metanii și rugăciuni și rostind tot timpul Rugăciunea lui Iisus. Era nelipsită de la biserică și și-a crescut la fel și copiii. Aceasta dovedește că vocația sfințeniei se moștenește din familie, prin practica duhovnicească de zi cu zi.
Sfânta Olimpia muncea pământul și era o gospodină neîntrecută: torcea, țesea, croia și cosea toate hainele și încălțările familiei. Cu toate că muncea enorm, nu refuza niciodată să acorde ajutor celor care o chemau pe la casele lor. A fost moașa satului, pe mâinile ei născându-se copiii din comunitate.
În 1942, după ce soțul a trecut la Domnul în urma unei boli contractate în timpul mobilizării în armată, sfânta a rămas văduvă.
„…priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața”
A plecat la Domnul așa cum a trăit: în rânduială și rugăciune. În vara anului 1967, simțindu-și sfârșitul aproape, a postit trei zile, apoi a chemat preotul să o spovedească și să o împărtășească.
Pe 1 iulie 1967, s-a spălat și, în timp ce se pieptăna, i-a zis Glicheriei, fiica sa că vede venind pe cărare trei femei în alb, dar fiica sa nu le-a văzut.
După ultima Sfântă Împărtășanie, n-a mai mâncat și s-a făcut veselă ca niciodată, începând să cânte: Hristos a înviat…, Câți în Hristos v-ați botezat…, Nașterea Ta, Hristoase… (troparul Nașterii Domnului), Binecuvântat ești, Hristoase… (Troparul Cincizecimii) și altele asemenea.
Zicea Cuvine-se cu adevărat, Psalmul 50 și apoi spunea: Primește, Doamne, pe toți care vin la Tine și mă primește și pe mine!
În zorii zilei de 4 iulie 1967, i-a cerut Glicheriei lumânarea, a deschis ochii și a șoptit: Iartă-mă!, apoi s-a întors pe o parte și și-a dat duhul în pace, cu un zâmbet pe chip.
Este chipul unei românce cu viață sfântă care a rămas în istorie prin faptul că a depășit istoria, lăsând-ne moștenire pentru eternitate pilda ei de frumusețe lăuntrică, de hărnicie, credință și demnitate.
