Calendar Ortodox, 17 august

Sf. Gheorghe Pelerinul

Sf. Gheorghe Pelerinul s-a născut în anul 1864, în Şugag (astăzi în judeţul Alba) din părinţi binecredincioşi, pe vremea când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic.

Încă din fragedă vârstă mânca puţin, postind, şi iubea singurătatea, având o mare bucurie să se roage în biserica satului, chiar şi atunci când nu erau slujbe, mai mult noaptea; iar ziua, când era cu vitele, se retrăgea în locuri tăinuite şi făcea multe metanii, cugetând la cele dumnezeieşti. După ce a deprins cititul, se ruga cu Psaltirea, încât a învăţat-o pe de rost.

La vârsta de 24 de ani, s-a însoţit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credincioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântaţi de Dumnezeu cu cinci copii. Ca soţ şi tată nu şi-a neglijat deprinderile sale duhovniceşti, împlinind cu şi mai mare evlavie faptele credinţei şi căutând mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.

Fiind milostiv şi lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deşi el însuşi trăia în sărăcie. Nu se tulbura de mustrările celor apropiaţi, ci tuturor le spunea cu încredere şi pace: „Nu vă tulburaţi, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare şi să facem voia Lui”.

Prin astfel de cuvinte se îmbărbăta şi pe sine şi pe cei din jur. Şi, aşa, omul lui Dumnezeu era totdeauna în pace, cu faţa luminoasă şi cu inima senină, blând şi neîngrijorat, ca unul care vieţuia în lume şi în trup, dar totodată mai presus de lume şi de trup. Rugăciunea neîncetată şi bucuria cerească umpleau inima lui, însoţindu-l toată viaţa.

După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviinţarea soţiei sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulţi ţărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia şi Psaltirea, a mers pe jos până la Constanţa, apoi cu vaporul până la Ierusalim.

Acolo a rămas patruzeci de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumnezeiasca Liturghie şi celelalte slujbe. Apoi s-a dus şi la celelalte Locuri Sfinte: Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Tabor.

La peştera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie şi rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-şi mântuiască sufletul său şi să aprindă evlavia în inimile multor oameni.

Mai înainte însă de a începe această vieţuire, a rămas vreme de patruzeci de zile în nevoinţă aspră şi post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de Sus. Uneori îl speria vrăjmaşul cu năluciri de fiare şi şerpi veninoşi, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arşiţa şi cu ţânţarii.

Odată, diavolul i-a tot aruncat căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie, dar viteazul nevoitor a hotărât să o lase jos şi a făgăduit lui Dumnezeu că, până la moarte, va umbla cu capul descoperit. Apoi diavolul i-a aruncat şi bocancii, încât nu mai avea cu ce să se încalţe.

Iar nebiruitul ostaş al lui Hristos a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viaţa sa desculţ, atât vara, cât şi iama. Altă dată diavolul i s-a arătat sub chipul unui plugar, care-l lăuda pentru nevoinţă, ca să-l facă să cadă în ispita trufiei, dar înţeleptul Gheorghe l-a biruit prin smerita cugetare.

Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu multă stăruinţă a trecut de încercarea celor patruzeci de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la neputinţele firii, fie de la vrăjmaşul diavolul. Îndată după aceasta, bunul nevoitor a mers la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului.

Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîndoielnică şi mângâietoare că rugăciunile şi postul au fost bineplăcute şi primite de Dumnezeu, lumânarea din mâna lui s-a aprins singură.

După ce a mers în pelerinaj şi la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase. Într-o noapte, în timp ce se afla în biserica din Şugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el şi zicându-i cu mare mânie: „Ce faci aici, Moş Gheorghe?”. „Mă rog lui Dumnezeu” a răspuns bătrânul cu îndrăzneală, iar vrăjmaşul a fugit de la el.

Altă dată bătrânul povestea celor mai de aproape ai săi: „Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am văzut la cârciuma din Şugag mulţi săteni la băut, şi printre ei, mulţime de diavoli, aşa cum n-am mai văzut în altă parte”.

Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci şi-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin străin şi călător în hotarele ţării. Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculţ şi cu capul descoperit, postea şi se depărta de toate desfătările lumii, cutreierând prin părţile Sibiului, Făgăraşului şi Braşovului. Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor.

Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpaţii şi s-a aşezat la Piatra Neamţ, unde a primit o cămăruţă în tumul clopotniţă al bisericii Sfântul Ioan Domnesc, lăcaş ctitorit de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare.

În scurtă vreme a ajuns cunoscut de preoţi, călugări şi mireni, care îl preţuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc. În acest loc a rămas până la sfârşitul vieţii sale, având acolo: biserică şi chilie, linişte, duhovnic şi multe mănăstiri în împrejurimi.

Sf. Gheorghe Pelerinul a vieţuit în smerenie şi osteneală, fiind propovăduitor, prin viaţă şi prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârşit minuni şi vindecări, atât în vremea vieţii pământeşti, cât şi după moarte, fiind cinstit de credincioşi.

De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor, cu zi de pomenire la 17 august.

Pentru rugăciunile Sf. Gheorghe Pelerinul, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Troparul – Glasul 1

Pe nevoitorul cel mare și următorul sihaștrilor, pe fericitul pelerin al lui Hristos, în cântări să-l cinstim, strigându-i cu evlavie: Sfinte Gheorghe, prin rugăciunile tale, luminează calea vieții noastre.

Sfintele Cuvioase Nazaria, Olimpiada și Elisabeta (Safta) Brâncoveanu de la Văratec

Cuvioasa Nazaria s-a născut într-o familie de creștini ortodocși din Transilvania, în ținutul Brașovului, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. S-a căsătorit și a avut doi copii, un băiat și o fată. După moartea neașteptată a soțului și a celor doi copii, a trecut munții în Țara Românească și a intrat în obștea Schitului Scânteia de pe Măgura Odobeștilor, județul Vrancea, unde a primit, ca rasoforă, numele Natalia.

Mai apoi, la Schitul Bontești (comuna Cârligele, județul Vrancea), a fost tunsă în monahism cu numele Nazaria. Aceste Schituri se aflau sub povățuirea duhovnicească a Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, care era un dascăl al rugăciunii isihaste și al dobândirii virtuților prin nevoință, smerenie și dreaptă socotință. După mai mulți ani sub povățuirea Cuviosului Vasile, maica Nazaria mers în Moldova și s-a așezat, în căutarea liniștii și a nevoințelor duhovnicești, la sihăstria de maici de la Gura Carpănului, aflat în apropierea Schitului Pocrov.

În aceste schituri era aceeași râvnă pentru viețuirea după îndrumările Sfinților Părinți pe care o lăsase monahilor însuși Sfântul Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului, ctitorul Pocrovului. Cuvioasa Nazaria a primit schimnicia  din mâinile Sfântului stareț Paisie de la Neamț și, în locurile acelea sihăstrești l-a întâlnit pe Cuviosul duhovnic Iosif.

Cu binecuvântarea Cuvioșilor Paisie și Iosif, ea a plecat în 1779 la Durău, unde a viețuit opt ani, sub îndrumarea ei adunându-se mai multe maici. În anul 1788 a fost chemată să fie stareță la Schitul Văratec, înființat atunci din dorința starețului Paisie de a aduna la un loc pe călugărițele care viețuiau pustnicește în acele ținuturi, pentru a fi ferite de sminteli și alte primejdii. Vestea înființării unei mănăstiri de călugărițe a atras multe femei doritoare de viață sfântă, mai ales că în obște slujea Cuviosul Iosif, ucenicul isihast al Sfântului Paisie de la Neamț.

În anul 1803, ajungând mitropolit al Moldovei Veniamin Costache, a purtat o grijă deosebită obștii de la Văratec și celei vecine de la Agapia, cărora le-a statornicit un așezământ pentru buna rânduială a vieții duhovnicești și materiale. La cererea stareței Nazaria și a mitropolitului Veniamin, în 25 iunie 1808, Divanul Moldovei a întărit stăpânirea de veci a Mănăstirii Văratec pe locul pe care i-l dăduse soborul Mănăstirii Neamțului cu binecuvântarea starețului Paisie.

Cuvioasa Nazaria s-a preocupat de ridicarea unei noi biserici de zid, în locul celei de lemn de până atunci, care a fost construită în vremea stăreției sale și a fost sfințită în 1812. De asemenea, la dorința mitropolitului, Cuvioasa Nazaria a trimis maici și a pus rânduială și la Mănăstirea Războieni, unde este înscrisă în pomelnic ca prima stareță.

Împovărată de anii nevoințelor, Sfânta Nazaria a trecut la cele veșnice în ziua de 18 decembrie 1814, fiind înmormântată în pronaosul bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ctitoria sa, în partea din stânga, sub cafas. În anul 1973, cu prilejul unor lucrări în biserica mare a mănăstirii, osemintele ei au fost așezate în osuarul Mănăstirii, sub altarul aceleiași biserici.

Până astăzi, pomenirea Cuvioasei Nazaria, prima stareță a mănăstirii, este, pentru obștea maicilor de la Văratec, o mărturie a dragostei și a unității întru Hristos, virtuți pe care buna și înțeleapta povățuitoare le-a sădit în inimile ucenicelor sale.

Cuvioasa Olimpiada s-a născut în anul 1758 la Iași, în familia preotului Mihai de la biserica Sfântul Nicolae Domnesc, fiind nepoata episcopului de Rădăuți Dositei (Dosoftei) Herescu. Ea a primit la botez numele Bălașa. La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit și a avut o fiică, dar căsnicia ei a durat doar doi ani și jumătate, căci soțul a trecut pe neașteptate la cele veșnice.

Dorind să-și rânduiască viața după voia lui Dumnezeu, ea a venit la Sfântul stareț Paisie, care a îndrumat-o spre Mănăstirea Topolița, aflată aproape de Mănăstirea Neamț, pentru cuvenita pregătire înainte de a îmbrăca îngerescul chip.

Însă, cum Mănăstirea Topolița era aproape de gospodăriile locuitorilor din sat, ea a cerut binecuvântarea Sfântului Paisie ca să plece la Schitul Durău, unde era stareță Cuvioasa Nazaria. Primind la rasoforie numele Olimpiada, Cuvioasa a primit de la Dumnezeu chemarea de a întemeia o mănăstire de maici cu o rânduială asemănătoare celei de la Neamț.

Astfel, a fost întemeietoarea mănăstirii Văratec în anii 1781-1788, cu încuviințarea mitropolitului Veniamin Costache al Moldovei, cu sprijinul Sfântului Paisie de la Neamț și cu împreună-lucrarea și sfătuirea Sfântului Iosif de la Văratec.

Ea a construit întâi o casă, cu banii ei și, apoi, cu ajutorul primit de la credincioși,  a ridicat o biserică de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului. La scurt timp a fost călugărită, păstrând numele de Olimpiada. Alături de ea, a primit îngerescul chip și fiica ei, dar aceasta a trecut la Domnul foarte curând.

Socotindu-se prea tânără pentru a conduce noua mănăstire, Cuvioasa Olimpiada a chemat-o la Văratec pe stareța Nazaria, căreia i-a fost mereu alături, ajutând-o în chivernisirea mănăstirii. După adormirea în Domnul a Sfintei Nazaria, în 1814, schimonahia Olimpiada a refuzat stăreția, dar, la stăruința maicilor, a fost stareță între 1822 și 1828, când s-a retras din smerenie, apoi din nou între 1834 și 1842.

A desfășurat o însemnată lucrare gospodărească, refăcând mănăstirea după distrugerile săvârșite de ostașii turci în anul 1821, a extins biserica de zid prin adăugarea a două noi pridvoare și a diaconiconului, a făcut pictura interioară, a înzestrat biserica cu odoarele trebuincioase, a înălțat chilii și turnul clopotniță, a construit zidul împrejmuitor.

A fost o neobosită căutătoare și împlinitoare a învățăturilor Sfinților Părinți, după cum o dovedesc manuscrisele pe care apare menționat numele ei, scrise de ea sau de ucenice la cererea ei. Cunoștea bine muzica psaltică, învățându-le și pe maici meșteșugul frumoasei cântări bisericești.

S-a mutat la Domnul în anul 1842, la vârsta de 85 ani, fiind înmormântată în pridvorul bisericii ctitorite de ea. Mângâietoare și povățuitoare a maicilor și a credincioșilor, harnică lucrătoare spre buna chivernisire a Mănăstirii, Cuvioasa Olimpiada a rămas în amintirea obștii sale pildă de smerenie și vrednică următoare a Sfinților Părinți pe calea cea strâmtă, dar adevărată a sfințeniei.

Cuvioasa Elisabeta sau Safta s-a născut la Iași în anul 1776, în familia marelui logofăt Teodor Balş şi a soției sale, Zoe Rosetti, primind  în casa părintească o educație aleasă. În anul 1791 s-a căsătorit cu marele ban Grigore, stră-strănepotul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu și ultimul urmaș de parte bărbătească din familia acestuia. Ei au avut o viață de familie cu aleasă rânduială și bună înțelegere, dar, neputând avea copii, au înfiat-o, în anul 1824, pe nepoata de soră a Saftei, Zoe Mavrocordat.

În aprilie 1832, banul Grigore a trecut la cele veșnice și a fost înmormântat cu cinstea cuvenită în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, unde se găseau și osemintele strămoșului său, Domnitorul Martir Constantin Brâncoveanu. După ce ca o bună creștină s-a ocupat de toată rânduiala ce se face pentru cei adormiți, cu multă dărnicie rânduindu-le pe toate pentru folosul sufletului răposatului ei soț, băneasa Safta Brâncoveanu și-a propus să îndeplinească o dorință însemnată a soțului ei, și anume aceea de a ridica un spital pentru bolnavii săraci.

În 1835 a început construirea spitalului, după ce a cumpărat terenuri lângă biserica Domnița Bălașa din București, care avea, pe lângă lăcașul de cult, o școală de muzică și un azil pentru văduve. Pentru spital a alcătuit un așezământ ctitoricesc care reglementa funcționarea și administrarea lui de către epitropi, între care se afla și un reprezentant din neamul Brâncovenilor.

Acest ansamblu filantropic a primit numele de Așezămintele Brâncovenești. După inaugurarea lui în 1838, Safta Brâncoveanu s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde și mama ei se călugărise. Primind numele de Elisabeta, Cuvioasa, în cei 17 ani de viețuire monahală, a ajutat pe cei care-i cereau sprijinul, a dat milostenii pentru pomenirea soțului și pentru cei din neamul ei, a înzestrat biserica mare a Văratecului cu obiecte necesare cultului, a îmbrăcat în argint icoana Maicii Domnului din catapeteasmă, a dăruit o Evanghelie ferecată în argint, o cutie de argint pentru Sfintele Taine și o cădelniță din argint.

A făcut danii și altor multe mănăstiri și biserici din țară și din Sfântul Munte Athos (Mănăstirile Simonos Petra, Xiropotamu, Cutlumuș, Dionisiu), dar și Patriarhiei Ierusalimului. A avut o mare evlavie față de sfinți, așa cum aflăm din legăturile ei cu Mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos, unde se păstrau moaștele Sfântului Hariton, pe care îl cinstea în chip deosebit pentru ajutorul pe care îl primise de la el.

Cuvioasa Safta a avut râvnă pentru slujbele Bisericii, iar atunci când, din pricina bolilor sau bătrâneții, nu ajungea la sfântul locaș, își citea pravila la chilie. Ucenicele apropiate au dat mărturie despre nevoințele, milosteniile, virtuțile și darurile ei duhovnicești. Una dintre ucenice, maica Eupraxia Vârnav, cu un an înainte de mutarea la cele veșnice a schimonahiei Safta, scria: Pe acest suflet de femeie, pentru mai multe faceri de bine, aș socoti că chiar îngerul o va ridica la sfârșitul ei. Mult se nevoiește cu pravila, ca în biserică. Apoi, milostenii și tot într-ascuns. Fericit de sufletul ei!

A trecut la Domnul în anul 1857, la 11 august, iar la parastasul de 7 ani, în 1864, osemintele i-au fost dezgropate și așezate în osuarul de sub altarul bisericii Adormirea Maicii Domnului din Mănăstirea Văratec.

A strălucit între cuvioasele maici ale mănăstirii, prin viața sa, prin râvna ei, prin pilda de aleasă viețuire, dar mai ales prin milostivirea ce se revărsa deopotrivă peste toți cei din jur, călugări și credincioși mireni.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

 Troparul Sfintelor Cuvioase Nazaria, Olimpiada și Elisabeta (Safta) Brâncoveanu, de la Văratec / Glasul 1

Temeliile sfinte, întărite de Duhul Sfânt ale Mănăstirii Văratec, în cântări să le lăudăm, lăcașul liniștirii cel curat, Nazaria, ca stareța dintâi, și smerita Olimpiada, cea de Hristos la tronul Său înălțată, și cu mult iubitoarea de săraci Safta, limanul bolnavilor, care preaminunat a împodobit lăcașul Domnului.

Sf. Mc. Miron preotul

Sfântul Sfințit Mucenic Miron Preotul (Sec III) a fost preot în provincia Ahaia (Grecia). Guvernatorul Ahaiei, Antipatru, dorind să ducă la îndeplinire porunca împăratului Deciu (249-251) a început a persecuta pe creștini.

În ziua sărbătorii Nașterii Domnului, Antipatru a venit în lăcașul de cult unde slujea sfântul Miron pentru a prinde pe cei care participau la sfintele slujbe. Sfântul Miron l-a înfruntat pe guvernator în fața tuturor, scăpând astfel pe creștinii din biserică.

Pentru aceasta sfântul a fost închis și supus supliciilor. Prin minune dumnezeiască a scăpat nevătămat din numeroasele chinuri la care a fost supus. A suferit moarte martirică prin decapitare în nord-vestul Asiei Mici, în orașul Cizic.

Tropar Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Miron, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sf. Mc. Straton şi Ciprian

Sfinții Mucenici Straton și Ciprian (303) au suferit moarte martirică în timpul persecuției pornite de împăratul Dioclețian (284-305). Aceștia au fost prinși propovăduind pe Hristos fapt pentru care au închiși împreună cu animale sălbatice, însă prin providență divină au scăpat fără să pățească nimic.

În cele din urmă au suferit moarte martirică prin foc, fiind arși de vii, în orașul Nicomidia (Asia Mică – astăzi satul Ismid).

Tot în această zi, Mineiul mai menționează următoarele pomeniri:

• Sf. Mc. Filip și Evtihian, cei împreună cu Sf. Straton și Ciprian;
• Sf. Mc. Tirs, Levchie, Coronat și cu însoţitorii lor;
• Pomenirea Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria de la Mănăstirea Armation din Constantinopol.