8 D †) Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan Teologul; Sf. Cuv. Arsenie cel Mare; Duminica a II-a după Paşti (a Sf. Apostol Toma)

1.Sfântul Ap. şi Ev. Ioan- A fost fiul pescarului Zevedei şi al soţiei lui, Salomi. Pescuind odată la Marea Tiberiadei, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, i-a chemat pe cei doi fii ai lui Zevedei, Ioan şi Iacob, să devină „pescari de oameni“. Cei doi fraţi l-au lăsat pe tatăl lor şi l-au urmat pe Iisus. Sfântul Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi a fost chemat la apostolat de către Mântuitorul împreună cu fratele său Iacob când se aflau pe ţărmul Ghenisaretului, fiind alături de Petru şi Andrei cei dintâi chemaţi la apostolie. Sfântul Ioan Evanghelistul a fost cel mai tânăr dintre cei doisprezece Apostoli; se pare că avea cam 25 de ani când a fost chemat la apostolie. A fost unul dintre Apostolii cei mai apropiaţi ai Domnului Iisus, şi în Evanghelia sa, se numeşte „ucenicul pe care îl iubea Iisus“ (Ioan 21, 20). El este cel care s-a rezemat pe pieptul lui Hristos la Cina cea de Taină şi ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe Cruce, i-a încredinţat pe Preacurata Sa Maică. După Înălţarea Domnului la Cer, Sfântul Ioan a luat-o pe Sfânta Fecioară Maria în casa sa, slujind-o până la adormirea ei. A participat la Sinodul Apostolic din Ierusalim. Apoi, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes (Asia), propovăduind credinţa lui Iisus timp de 26 de ani. Tertulian şi Fericitul Ieronim menţionează că, din porunca împăratului Domiţian (81-96), „Apostolul dragostei“ a fost exilat în insula Patmos unde a vieţuit 15 ani. Aici el a scris Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. În timpul împăratului Nerva (96-98), Sfântul Ioan s-a întors la Efes, unde a murit în al treilea an al domniei lui Traian (98-117).

2.Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare s-a născut la Roma, în anul 354, într-o familie nobilă, având părinţi dreptcredincioşi. Crescând, a studiat retorica şi filosofia, limba greacă şi limba latină, însă de tânăr a părăsit dorinţa de a ajunge dregător al Imperiului şi a intrat în slujirea lui Dumnezeu, fiind hirotonit diacon al Bisericii din Roma, unde ducea o viaţă virtuoasă. Întâmplându-se ca marele împărat Teodosie (379-395), care conducea Imperiul Roman de Răsărit, să caute, cu multă stăruinţă, un om duhovnicesc, bun vorbitor şi cunoscător al ştiinţelor vremii, care să dea bună creştere fiilor săi şi să-i deprindă la învăţătură şi, mai ales, la învăţătura cea despre Dumnezeu, a aflat despre diaconul Arsenie şi a scris împăratului Graţian în Apus şi papei Inochentie, rugându-i să-l trimită la Constantinopol. Deci, Arsenie, cu greu fiind înduplecat, plecând de la Roma şi sosind la Constantinopol, a venit la curtea împăratului Teodosie. Iar împăratul, văzându-l om cinstit la fire şi împodobit cu bunătate şi gând smerit, s-a bucurat mult, şi-l cinstea ca pe un părinte şi i se smerea ca unui dascăl. Încă şi dregătorii sfatului se minunau de el şi-l cinsteau. Dar el, urând slava lumii şi iubind pe Dumnezeu, socotea măririle oamenilor ca pe o pleavă şi, dorind viaţa monahală, se ruga lui Dumnezeu în fiecare zi să-i îndeplinească rugăciunea. Deci, într-una din zile, a auzit un glas dumnezeiesc, de sus, care zicea: „Arsenie, fugi de oameni şi te mântuieşte!”.

Iar el, nemaizăbovind şi schimbându-şi hainele, ca să nu fie cunoscut, s-a dus în Alexandria Egiptului şi, de acolo, în Pustia Schitului, unde a fost dat ucenic Avvei Ioan Colov, care, învăţându-l smerenia, l-a călugărit. Şi, rugându-se Arsenie lui Dumnezeu, iarăşi s-a făcut glas din cer spre el: „Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii”. Deci, ajungând el un călugăr foarte îmbunătăţit duhovniceşte, a venit la elcândva Teofil, patriarhul Alexandriei, care, împreună cu alţii, l-au întrebat: „Spune-ne nouă, Părinte, un cuvânt de folos”. Şi el a zis: „Dacă îl voi spune, îl veţi păzi?” Iar ei i-au zis: „Da, cu adevărat”. Şi el a zis: „Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă apropiaţi de acel loc”.

Şi se nevoia fericitul cu lucrul mâinilor lui în toată vremea vieţii sale, şi se plângea pe sine, ştergându-şi lacrimile cu un petec de rasă pe care îl ţinea tot timpul în sân. Nu dorea să se arate nimănui la faţă, ci priveghea mult, stând în picioare şi rugându-se de seara până la răsăritul soarelui cu mâinile ridicate.

Şi, când urma el să se despartă de trup, l-au întrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: „Puneţi o funie la picioarele mele şi ridicaţi-mă în munte”. Şi iarăşi le-a zis: „Vedeţi, fiii mei, în câtă frică mă aflu, vrând a ieşi din trup?”. Şi ei au zis: „Vedem”. Iar el a zis: „De când m-am făcut monah, frica aceasta n-a lipsit niciodată de la mine”.

Cuviosul Arsenie cel Mare, după 55 de ani de nevoinţă în pustie, a trecut la Domnul în anul 449, în vârstă de 95 de ani, fiind pomenit de Biserica Ortodoxă în data de 8 mai.

Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Arsenie cel Mare, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Comentarii Facebook


Știri recente