Singurătatea îl îndepărtează pe om de lume și de cer, lipsindu-l de mângâierea semenilor, lăsându-l pradă bolii, resemnării sau disperării. Nici nu bănuim câtă suferință poate ascunde singurătatea. Câtă neputință și cât gol sufletesc. Mai ales când este vorba de bătrâni. În deșertul neputinței, doar El, Mântuitorul lumii, mai poate vindeca.
Înțelegând acest adevăr, Marian Dinu, un tânăr student la Teologie, a reușit să-L aducă pe Hristos în mijlocul bătrânilor de la Căminul pentru persoane vârstnice din Singureni, județul Giurgiu. El a amenajat aici, prin eforturi proprii, un paraclis în care L-a adus pe Salvatorul lumii.
Singureni, din județul Giurgiu, este un sat viu, animat, în care singurătatea nu este o constantă, încât să-și impună, implacabil, numele așezării. Și totuși, la Singureni, singurătatea acompaniază viața câtorva bătrâni care locuiesc în Căminul pentru persoane vârstnice din localitate, deși ei dispun aici de îngrijire, asistență medicală și hrană corespunzătoare. Golul nevindecat din sufletul lor Îl strigă pe Dumnezeu. Uneori cu lacrimi și cuvinte, alteori cu adânci nerostiri. Chiar și atunci când nu pricep sau nu vor să se afle că-L cheamă pe Dumnezeu, ochii lor țipă. Îl caută cu disperare. Căci vine o vreme când omul trebuie să se adune în sine și să-și lămurească socotelile cu viața. Și această limpezire nu poate veni decât de la El, prin El, Mântuitorul și Vindecătorul lumii. El este singurul care trebuie să tranșeze chestiunea.
Singurătatea care devastează ființa
I-am vizitat pe bătrânii de la Singureni într-un timp nehotărât, când nici iarna nu ne părăsise, nici primăvara nu călcase hotărât în marginea satului. Viețile celor 30 de persoane îngrijite aici sunt triste. Resemnarea, acceptarea situației, tristețea au luat chip de zid, dincolo de care singurătatea le devastează ființa. Fiecare poveste, fiecare scânteie de viață exprimă în felul ei o dramă.
Marin Grama, de 72 de ani, și Dumitru Coșoveanu, de 79 de ani, au rămas singuri, fără ajutor, după ce le-au murit soțiile. Unul a venit aici de la Giurgiu, celălalt de la București.
„Ni se oferă trei mese calde. Mâncarea este destul de bună, doctorul vine o dată pe săptămână. Simțim însă nevoia unui preot. Am vrea să mergem și noi la o slujbă. Biserica din sat este puțin cam departe și ne e greu. Ne simțim cam singuri. Mai citim câte o carte. Nu avem de unde lua nici măcar un ziar”, spun ei.
Angela Rădoi, de 71 de ani, locuiește în cămin din 25 mai 2012. „Eu mi-am pierdut băiatul la 47 de ani și am fost nevoită să vin aici. Nu m-a adus nimeni. Că nu are cine. Am un nepot de 23 de ani, dar el este cu mama lui. Am lucrat 36 de ani. Casa și pământul s-au dus. Le-am vândut, mi-am luat un apartament la Călărași, pe numele băiatului. După succesiune, nora mea a rămas în el cu nepotul.
Nu mă simt abandonată. Mă tot străduiesc să strâng bani, să ajung la cimitir, la băiat. M-am născut în Vedea, am locuit la Giurgiu, apoi m-am întors acasă pentru a avea grijă de părinții mei. Aici am venit de la Călărași”, povestește aceasta.
Într-un salon mai mare locuiesc împreună câteva femei.
Constanța Ene, din Ozun, județul Giurgiu, nu are copii. „După moartea moșului meu, copiii lui din altă căsătorie m-au adus aici, că nu pot să vază de mine. Nu am putere să mă mai mișc. Sufăr rău de singurătate. Suntem oameni bătrâni și avem nevoie cu toții de un preot. Să ne spovedim, să ne împărtășim, că vine acuma Paștele și trebuie să ne pregătim”, îmi spune cu o lacrimă reținută în colțul ochiului bătrâna.
Ioana Stoica, de 84 de ani, nu se poate deplasa. „Am doi copii. Unu a rămas la țară și unu la București. Cel de la Ozun nu a mai ajuns la mine de vreo două săptămâni, dar mă vizitează des. L-a îngropat pe ăl bătrân, că a murit”, spune bătrâna.
Ecaterina Bădălău e chiar din Singureni. A lucrat aici, în aceste saloane ale fostului spital de boli infecțioase. A ieșit la pensie și a făcut pareză. Nu poate vorbi, nu poate mișca o mână și piciorul drept de trei ani. Are doi copii la București, care o vizitează în fiecare săptămână.
Mângâiere și dragoste pentru semeni
Pentru acești oameni, Marian Dinu, din Singureni, student în anul III la Facultatea de Teologie Pastorală din Târgoviște, a hotărât să amenajeze în incinta căminului un paraclis în care să-L aducă pe Mântuitorul ca să le vindece sufletele.
„Sunt o fire mai emotivă. Când am văzut singurătatea, nemângâierea care îi apasă, când am aflat problemele și poveștile acestor oameni, am rămas șocat. Atunci m-am gândit să încerc să-L aduc pe Dumnezeu aici. Să fac ceva pentru alinarea și umplerea golului din inimile lor.
Am făcut demersurile necesare pentru construirea unei bisericuțe care, cu ajutorul lui Dumnezeu și al binevoitorilor, se va ridica. Dar până atunci, am amenajat acest paraclis.
Cum nimic nu este întâmplător, ci toate de la Dumnezeu, aceeași lucrare a făcut ca părinții să fie cei care m-au sprijinit. De la ei a venit până la urmă îndemnul.
În luna octombrie 2012, Preasfințitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, și-a manifestat bucuria pentru faptul că directorul acestui așezământ al Consiliului Județean, Dragoș George Chivu, și-a exprimat acordul pentru înființarea paraclisului, și m-a desemnat pe mine, fiu al satului, ca, sub îndrumarea părintelui protopop Mihale Dan, să obțin avizele necesare construirii capelei.
Această binecuvântare înseamnă foarte mult pentru bătrânii de aici. Iar pentru mine, o bucurie sufletească deosebită.
Prima Liturghie se va oficia aici la momentul în care Preasfințitul va considera de cuviință că se poate sluji în acest paraclis, care este aproape gata.
Am avut multe ispite care au încercat să-mi năruiască speranța, dragostea față de semenii aflați în suferință. Dar, prin rugăciune, cu ajutorul părinților și al unor concetățeni, am reușit să le înving”, îmi spune tânărul student.
El este ajutat de familie, iar Ion Miliganu, nașul lui, cel care l-a îndemnat să-și desăvârșească pregătirea teologică, are încredere în el și-l sprijină moral. „Este foarte frumos și pilduitor ceea ce a reușit să amenajeze el aici, gândindu-mă la posibilitățile materiale reduse ale familiei. Eu cred că societatea poate conta pe astfel de tineri școliți de Biserică. El dă încredere semenilor”, mi-a declarat domnia sa.
Înainte de plecare, Mariana Dumitru, infirmieră de serviciu, ne-a spus că ideea ridicării unui paraclis în cămin este bine-venită. „Bătrânii întreabă mereu de preot. Am avut cazuri când a trebuit să fie cineva împărtășit și nu avut cine să o facă. Preoții din sat vin pe la noi la sărbători, dar e nevoie, cred, de o asistență religioasă permanentă.”
Am plecat de la Singureni la ceas de seară, cu fețele singurătății descoperite aici adânc înfipte în retină. De undeva de dincolo de ele răsună însă, spre liniștirea speranței mele și a acestor bătrâni, strigătul lor, „prins” atât de tulburător în Psalmul 118: „Facă-se dar mila Ta, ca să mă mângâie, după cuvântul Tău, către robul Tău. Să vină peste mine îndurările Tale și voi trăi, că Legea Ta cugetarea mea este†¦”
(Reportaj publicat în Ziarul Lumina din 19 martie 2013, apărut sub semnătura lui Dumitru Manolache)
