Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis vineri un mesaj de condoleanțe la înmormântarea domnului Constantin Popa, tatăl arhidiaconului Gheorghe-Cristian Popa, consilier patriarhal și Directorul Trinitas TV.
Preafericirea Sa l-a descris pe domnul Constantin Popa drept „un mirean credincios al Bisericii Ortodoxe, soț și părinte iubitor, om bun și blând, care, prin felul său de a fi, prin munca sa și prin dragostea dăruită familiei și celor din jur, lasă în urmă o amintire luminoasă”.
„Dincolo însă de înșiruirea datelor unei biografii, adevărata măsură a vieții unui om se descoperă în iubirea pe care a dăruit-o, în binele pe care l-a făcut, în jertfa pe care a știut să o poarte în tăcere pentru cei apropiați și în amintirea pe care o lasă în sufletele lor”, a subliniat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Slujba de înmormântare a fost oficiată în Biserica „Izvorul Tămăduirii” din satul Prăjești, comuna Măgirești, județul Bacău.
Mesajul integral:
Domnul Constantin Popa (25 noiembrie 1952 – 8 septembrie 2026) – întemeietor de familie creștină și ziditor de punți între locuri, oameni și generații
Am aflat cu profundă întristare vestea trecerii din această viață a robului lui Dumnezeu Constantin Popa, mirean credincios al Bisericii Ortodoxe, soț și părinte iubitor, om bun și blând, care, prin felul său de a fi, prin munca sa și prin dragostea dăruită familiei și celor din jur, lasă în urmă o amintire luminoasă.
În fața tainei morții, durerea despărțirii ne arată cât de adânci sunt legăturile iubirii dintre oameni. Însă Biserica lui Hristos nu-i lasă fără mângâiere pe cei aflați în fața mormântului, deoarece credința în Domnul Iisus Hristos Cel răstignit și înviat luminează întunericul despărțirii vremelnice prin nădejdea vieții veșnice.
Mântuitorul ne spune: „Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). De aceea, pentru creștin, moartea nu este trecere în neființă, nici sfârșit absolut al persoanei, ci despărțirea vremelnică a sufletului de trup și trecerea spre întâlnirea cu Dumnezeu, în așteptarea Învierii celei de obște.
Domnul Constantin Popa s-a născut la 25 noiembrie 1952, în satul Prăjești, comuna Măgirești, județul Bacău, din părinții Emil și Ana Popa, provenind dintr-un neam cu rădăcini adânci în vechea comunitate a răzeșilor găzari, familie în care credința ortodoxă și legătura cu Biserica s-au transmis din generație în generație.
Din acest neam s-au ridicat mai mulți slujitori ai Sfântului Altar, între care și Episcopul Ioachim Mareș al Hușilor (1927-2009), iar însăși tradiția familiei a păstrat peste timp o legătură apropiată cu slujirea preoțească. Această moștenire avea să rodească și în propria sa familie, doi dintre cei trei fii ai săi primind Taina slujirii preoţeşti, astfel încât firul credinței primit de la înaintași continuă, într-un chip firesc și binecuvântat, în generațiile următoare.
După absolvirea Liceului de Cultură Generală din Moinești, în anul 1971, și-a început, în același an, activitatea profesională. Între anii 1979 și 1981 a urmat Școala de Maiștri din cadrul Grupului Școlar de Petrol Moinești, obținând calificarea de maistru, specialitatea structuri în construcții, iar în anul 1982 a fost promovat în această funcție.
Activitatea sa profesională s-a desfășurat timp îndelungat în domeniul construcțiilor, prin diferitele structuri și întreprinderi care au funcționat de-a lungul anilor în zona Moinești. Calificarea sa profesională, dobândită prin studiu și consolidată printr-o experiență îndelungată, a fost însoțită de pricepere, cinste și corectitudine.
Însă, dincolo de lucrările pe care le-a avut în grijă, cei care l-au cunoscut își amintesc mai ales felul său de a lucra cu oamenii. Știa să-i unească, să-i îndrume și să-i încurajeze, preocupându-se nu numai ca celor aflați în responsabilitatea lui să nu le lipsească cele necesare, ci și ca ei să crească, să capete încredere și să dorească mai mult de la propria lor viață. Astfel, lucrarea sa de constructor a căpătat și un înțeles simbolic de ziditor: a știut să construiască poduri între locuri și a înțeles să creeze punți între oameni.
La 8 septembrie 1984, Constantin Popa s-a căsătorit cu Lenuța Popa, împreună întemeind o familie binecuvântată cu trei fii: preotul Constantin, arhidiaconul Gheorghe-Cristian și Ioan-Dorin, cadru medical. Dincolo însă de înșiruirea datelor unei biografii, adevărata măsură a vieții unui om se descoperă în iubirea pe care a dăruit-o, în binele pe care l-a făcut, în jertfa pe care a știut să o poarte în tăcere pentru cei apropiați și în amintirea pe care o lasă în sufletele lor.
În acest sens, chipul lui Constantin Popa rămâne strâns legat de familie. Și-a iubit soția, copiii și nepoții, cu o inimă jertfitoare și plină de bunătate. O grijă deosebită a purtat formării celor trei fii ai săi, dorind să le ofere o educație aleasă și punând cu generozitate resursele familiei în slujba creșterii și pregătirii lor. Pentru el, bucuria împlinirilor copiilor și ale nepoților era mai importantă decât orice satisfacție personală; modestia îl făcea să vorbească foarte puțin despre propria persoană, iar cu adevărat bucuros devenea atunci când vorbea despre cei dragi.
Bucuria familiei sale s-a împlinit apoi prin cei șase nepoți – Teodor, Maria Nectaria, Efrem-Ioan, Iustin, Damian și Diana-Ilinca –, pe care i-a iubit cu aceeași inimă largă cu care și-a înconjurat întreaga familie. În ei vedea continuarea familiei și unul dintre cele mai mari daruri ale vieții sale, iar faptul că vorbea cu atâta bucurie despre copii și nepoți arată cât de adânc era pentru el sentimentul apartenenței la familie și cât de mare era recunoștința sa pentru binecuvântările primite de la Dumnezeu.
Bunătatea sa era însoțită de o generozitate firească. Ajuta atunci când i se cerea, chiar cu prețul unei renunțări personale, iar această disponibilitate față de aproapele nu era însoțită de dorința de a fi văzut sau lăudat. Modestia și simplitatea au rămas trăsături puternice ale personalității sale. Într-o lume în care omul este adesea ispitit să își facă cunoscute propriile reușite, domnul Constantin Popa a ales discreția, lăsând faptele și relațiile cu semenii să vorbească în locul său.
În același timp, era un om care știa să aducă bucurie în jurul său. Avea un simț al umorului deosebit și darul de a stârni un zâmbet chiar și atunci când împrejurările vieții deveneau apăsătoare. Această capacitate de a aduce bună dispoziție era expresia unei bunătăți care dorea să ușureze povara celuilalt. Se bucura, de asemenea, de frumusețea creației lui Dumnezeu, de lumină, de aerul curat, de pădure, de roadele pământului și de flori, primind lucrurile simple ale vieții cu inimă deschisă și recunoscătoare.
Mai presus de toate, în anii maturității sale duhovnicești, legătura cu Biserica a devenit pentru Constantin Popa izvor de lumină și de întărire. Un moment cu o puternică însemnătate sufletească a fost pelerinajul săvârșit în Sfântul Munte Athos, împreună cu cei trei fii ai săi, la împlinirea vârstei de 70 de ani, experiență pe care a considerat-o cea mai frumoasă din viața sa.
După această călătorie, chiar dacă puterile trupești au început să slăbească, a rămas nelipsit de la sfintele slujbe oficiate la Catedrala „Nașterea Maicii Domnului și Sfântul Ierarh Nicolae” din Moinești și a păstrat rânduiala Spovedaniei și a Sfintei Împărtășanii, până la plecarea sa la Domnul în ziua de 8 septembrie 2026, la sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului.
Astfel, moștenirea credinței primite într-o familie cu veche tradiție bisericească nu a rămas pentru el doar o amintire a înaintașilor, ci s-a întâlnit, spre sfârșitul vieții, cu o tot mai stăruitoare apropiere de viața sacramentală a Bisericii.
În această perspectivă, înțelegem mai bine că viața creștinului nu se măsoară numai prin numărul anilor săi, nici numai prin realizările văzute, ci mai ales prin felul în care darurile primite de la Dumnezeu devin iubire, slujire, jertfă și binecuvântare pentru ceilalți. Iar în familia domnului Constantin Popa, legătura dintre generații capătă o semnificație aparte: credința primită de la strămoși, într-un neam care a dăruit Bisericii slujitori ai Sfântului Altar, a fost transmisă mai departe copiilor și nepoților, devenind astfel o moștenire spirituală vie, chemată să rodească și în viitor.
Astăzi, privind cu recunoștință la viața robului lui Dumnezeu Constantin, familia și cei apropiați nu își amintesc doar un om al muncii și al datoriei, ci mai ales un soț iubitor, un părinte jertfelnic, un bunic bucuros de nepoții săi, un om bun și blând, generos și modest, care a știut să îi apropie pe oameni și să aducă lumină și bună dispoziție în jurul său. Aceasta este moștenirea nevăzută, dar trainică, pe care o lasă: nu una alcătuită din lucruri trecătoare, ci din iubirea sădită în inimile celor din familie, din binele făcut semenilor și din amintirea unei vieți trăite cu simplitate și demnitate.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă ca, atunci când îi conducem pe cei dragi spre mormânt, să nu ne întristăm asemenea celor care nu au nădejde (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-14). Apostolul nu ne cere să nu plângem, pentru că lacrimile izvorâte din iubire sunt firești și omenești; ne îndeamnă însă ca durerea noastră să nu devină deznădejde. Creștinul plânge despărțirea, dar crede în reîntâlnire; simte golul lăsat de cel plecat, dar se roagă; privește mormântul, dar așteaptă Învierea. De aceea, pomenirea celor adormiți este o lucrare a iubirii care continuă dincolo de hotarul morții.
În aceste momente de durere și despărțire vremelnică, până la Învierea de obşte, adresăm doamnei Lenuța Popa, celor trei fii – preotul Constantin, arhidiaconul Gheorghe-Cristian și domnul Ioan-Dorin –, nepoților, rudelor, prietenilor și tuturor celor care l-au cunoscut și l-au prețuit pe Constantin Popa un gând părintesc de mângâiere, compasiune și întărire sufletească. Durerea pierderii unei persoane atât de apropiate nu poate fi înlăturată prin cuvinte, însă ea poate fi luminată şi diminuată prin credință, rugăciune și recunoștință. Iubirea adevărată nu încetează odată cu moartea, ci se transformă în rugăciune și în pomenire.
Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, Cel înviat din morți, Biruitorul morții și Domnul vieții, să ierte toate greșelile cele cu voie și cele fără de voie ale robului Său Constantin, să odihnească sufletul său împreună cu drepții, în lumina, pacea și iubirea Preasfintei Treimi, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit, iar familiei îndoliate și tuturor celor care îl plâng să le dăruiască mângâiere, pace, putere sufletească și nădejdea binecuvântată a revederii în lumina Învierii celei de obște.
Veșnica lui pomenire din neam în neam!
Cu părintești condoleanțe și binecuvântări pentru familia îndoliată,
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
