În așteptarea anului 2026, declarat Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar în Patriarhia Română, ne îndreptăm atenția spre câteva personalități feminine care, cu toate că nu sunt incluse în sinaxare, au influențat viața religioasă, cultura și istoria țării noastre.

Fie că au născut și au educat viitori sfinți, au adus un suflu nou culturii sau au impresionat prin spiritul lor de jertfă, aceste femei constituie veritabile modele care ne pot inspira și încuraja în propriile noastre vieți.

Vă prezentăm primele șase scurte biografii, reunite sub numele de „mic materic digital”, în ordine cronologică, după anul nașterii.

Monahia Agafia Ilie (1876 – 1968)

Monahia Agafia Ilie a fost mama Sfântului Cleopa de la Sihăstria, o mamă jertfelnică, care a născut 10 copii și a trecut prin suferința pierderii a 9 dintre ei de tineri. Dintre aceștia, 5 intraseră în monahism, iar cel care a trăit până la o vârstă înaintată a fost Sfântul Cleopa.

Chipul monahiei Agafia Ilie este evocat de părintele Ioanichie Bălan într-un volum dedicat vieții părintelui Cleopa și în Patericul Românesc, în rândul călugărilor și maicilor cu viețuire sfântă din secolul XX.

Cuviosul Cleopa obișnuia să povestească despre atmosfera plină de cucernicie din casa copilăriei. Aveau o cameră plină cu icoane, ca un paraclis, iar părinții, împreună cu copiii se trezeau noaptea, citeau la Psaltire și făceau metanii. Părinții, Alexandru și Ana, erau nelipsiți de la slujbele bisericii, făceau milostenie, nu-și adresau cuvinte necuviincioase și duceau o viață în Hristos.

Părintele Ioanichie Bălan schițează astfel portretul maicii Agafia: „Era o femeie simplă, mică de statură, fără carte, dar cu o memorie deosebită. Ea adeseori plângea, căci avea darul lacrimilor”. După ce a rămas văduvă, în anul 1943, a fost adusă de părintele Cleopa la schitul Agapia Veche, unde a fost tunsă în monahism cu numele Agafia. După 20 de ani de viață călugărească, în 15 septembrie 1968, a trecut la Domnul la vârsta de 92 de ani.

Monahia Olga Gologan (1889-1971)

Monahia Olga Gologan s-a născut în 23 mai 1889, în județul Ialomița, iar la vârsta de 7 ani a intrat ca novice în obștea Mănăstirii Țigănești de lângă București, sub ocrotirea mătușii sale, monahia Epiharia Moisescu.

A devenit educatoare în cadrul leagănului de copii Sf. Ecaterina din București, iar apoi a lucrat la asociația pentru copii orfani a mătușii sale, „Acoperământul Maicii Domnului”. Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a determinat mutarea asociației la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea. Una dintre monahiile care au însoțit-o pe maica Olga își amintește că atunci când au ajuns la mănăstire „și-au făcut loc prin iarba înaltă de doi metri din curte pentru a putea intra în biserică și a săruta moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul”.

După retragerea maicii Epiharia, conducerea asociației a fost preluată de maica Olga. Datorită activității sale bogate, plină de dragoste și jertfă față de copii și de maici, a căpătat numele de „mama Olga”. A adunat în jurul său peste 200 de maici și 800 de copii, pe care i-a crescut duhovnicește, dar a avut grijă să nu le lipsească nici lucrurile materiale.

A adus de la București duhovnici renumiți: Sfântul Sofian Boghiu, arhimandritul Benedict Ghiuș și părintele Daniil Sandu Tudor, pentru a le învăța pe monahii rugăciunea inimii. Maica Olga le îndemna pe ucenicele sale la rugăciune neîncetată, pentru orice nevoie aveau, și era nelipsită de la slujbele mănăstirești.

Copiii erau implicați în activități artistice, precum spectacole, una din sursele de venit ale mănăstirii, alături traduceri. Cu aceste resurse, maica Olga a reușit să achite o uzină electrică și astfel, să introducă curentul electric în clădirile mănăstirii. În toate aceste activități a fost susținută de sora sa, monahia Teodosia Gologan.

Din 1948 i-au ajutat cu provizii de alimente pe luptătorii anticomuniști din munții Arnotei, motiv pentru care au fost arestate și anchetate câteva luni. Despre această grea încercare, nici ea, nici sora ei, nu s-au plâns și nu au povestit niciodată. În anul 1954 a fost obligată să demisioneze și s-a retras cu maica Teodosia într-o casă de lângă mănăstirea Bistrița, fiind obligate să nu mai poarte rasa monahală.

Mai târziu, s-au retras la Mănăstirea Viforâta, unde au trecut la Domnul. Portretul său este zugrăvit într-o lucrare apărută în 2018 sub coordonarea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, „Matericul mănăstirilor vâlcene”.

Olga Greceanu (1890 – 1978)

Cu toate că este o personalitate marcantă a culturii românești, peste imaginea Olgăi Greceanu s-a așternut uitarea. Prea puțini își mai amintesc despre numeroasele sale contribuții în pictură, literatură și în afirmarea valorilor românești peste hotare. Regimul comunist a încercat să-i șteargă numele din istoria țării prin arderea sau ascunderea cărților și prin acoperirea cu var a picturilor sale.

După 1989, au ieșit la suprafață opere, manuscrise și fresce, precum și mărturii despre personalitatea sa. O parte din manuscrisele salvate fuseseră dăruite prietenului său, Arhimandritului Benedict Ghiuș, pe care îl cunoscuse la întâlnirile Rugului Aprins, fiind singura femeie care a făcut parte din această mișcare.

Olga Greceanu s-a născut la Mănăstirea Nămăiești din județul Argeș, în 17 august 1890, fiică a unui nobil polonez catolic și a unei mame protestante de origine germană. Cuplul și-a botezat ultimii doi copii, printre care și Olga, în religia ortodoxă. Activitatea ferventă de mai târziu, din cadrul bisericii, și apărarea credinței ortodoxe, au fost exclusiv alegerea ei.

A avut o căsnicie de 47 de ani cu Nicolae Greceanu, inginer de renume, proprietar al celei mai vechi cule de la Măldărești și descendent al boierimii. Acestea au fost și motive ale prigoanei și marginalizării sociale la care au fost supuși de regimul politic. O contribuție majoră a Olgăi Greceanu o constituie Dicționarul Biblic Ortodox, în care a explicat și a interpretat fapte și personaje din Sfânta Scriptură. A scris de mână, cu o caligrafie remarcabilă, 8 volume pe care le-a dăruit Bibliotecii Sfântului Sinod. A publicat mai multe cărți: de specialitate, tâlcuiri ale Sfintei Liturghii, impresii de călătorie și beletristică.

A fost distinsă cu Crucea Patriarhală și i s-a oferit dreptul unic, sub Patriarhii Nicodim și Justinian, de a predica în biserici. Avea un program fix, fiecare zi a săptămânii era dedicată unei biserici din București, iar în duminici predica la diverse biserici, prin rotație.

Activitatea sa principală s-a desfășurat în jurul picturii, în special a picturii murale religioase. Părintele său duhovnicesc, Sfântul Sofian de la Mănăstirea Antim mărturisea despre ea în anul 2000 că „este un nume peste care nu se poate trece atunci când este judecată istoria picturii murale românești”.

A studiat științele exacte în Belgia, dar în același timp a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase și a întreprins călătorii de studiu în Italia și Franța. A cercetat contribuția femeilor în pictură în SUA și în țările nordice, iar la întoarcerea în țară a contribuit la organizarea unor expoziții a femeilor – pictor. Împreună cu Cecilia Crețescu-Storck a fondat primul Sindicat al Artelor Frumoase din România. A deschis o expoziție de pictură românească la New York, iar prima doamnă Eleanor Roosevelt a invitat-o la Casa Albă.

A pictat în mai multe instituții din București, cum ar fi Primăria Sectorului 1, Gara Regală din Mogoșoaia, Palatul Sfântului Sinod. A pictat în întregime biserica din satul Bălteni din județul Dâmbovița, cele 4 mozaicuri din pridvorul Mănăstirii Antim și a contribuit la repictarea a numeroase lăcașuri de cult precum: biserica din satul Mănăstirea, județul Călărași, bisericile Tudor Vladimirescu și Bariera Rahovei din București. Din anul 1968, între bisericile pe care le-a restaurat sub autorizația Patriarhiei se numără: Precupeții Noi, Sapienței, Bumbăcari, Sf. Ioan – Piață, Schitul Darvari.

La 78 de ani restaura biserici alături de duhovnicul său, Sfântul Sofian. A adormit în Domnul la 88 ani, vârstă la care încă se mai urca pe schele pentru restaurarea picturilor. Unele surse menționează că a trecut la Domnul după ce a coborât de pe schelele de la Schitul Darvari și a intrat în atelier. A fost înmormântată în Cimitirul Bellu.

Maria Stăniloae (1906 – 1993)

Maria Stăniloae a fost soția Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului XX, recent canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Este adesea numită „model de preoteasă” și, începând din anul 2022, un grup de presbitere din parohiile ortodoxe din Germania au luat-o ca ocrotitoare a asociației lor.

Maria Stăniloae s-a născut în 3 august 1906, în localitatea Șura Mare din județul Sibiu, într-o familie de țărani cu 8 copii. S-a căsătorit în timpul studenției cu Dumitru Stăniloae, pe atunci tânăr profesor la Academia Teologică. Au avut împreună 3 copii. Primii doi, gemenii Dumitru și Mioara, au trecut la Domnul la vârste diferite, dar fragede. Cel de-al treilea copil, Lidia, a trăit 83 de ani și a devenit scriitoare și om de știință.

Câteva imagini despre personalitatea Mariei Stăniloae se desprind din cartea fiicei sale, „Lumina faptei din lumina cuvântului – Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae” și dintr-o carte de dialoguri cu nepotul său, Dumitru Horia Ionescu, „Cartea familiei Stăniloae”.

Lidia Stăniloae o descrie pe mama sa ca pe o „ființă de un devotament rar, cu o judecată foarte dreaptă și o putere de credință și dragoste pentru ceilalți, cum nu am mai întâlnit. Cunoștea bine oamenii, avea un al șaselea simț – care n-a înșelat-o niciodată”.

A stat alături de soțul său mai bine de 60 de ani, „susținându-l, nepierzându-și niciodată curajul” și așteptându-l să revină din arestul injust de 5 ani în temnițele comuniste.

Domnul Horia Ionescu evocă o imagine a bunicii sale care obișnuia să-i povestească „tot ceea ce s-a întâmplat în Vechiul și Noul Testament”. Acesta adaugă: „Ea cunoștea Cartea Sfântă la nivel de expert. Prin 1947, s-a hotărât să învețe cât mai mult din Biblie pe dinafară, gândindu-se că va veni o vreme când aceasta va fi interzisă și poate chiar confiscată”.

Înduioșătoare sunt și descrierile ultimelor zile pământești, când, cu toate că era foarte slăbită și „rămăsese cât un pumn de om” își păstrase dreapta judecată și darul de a cunoaște foarte bine oamenii. Doamna Lidia Stăniloae consemnează și aceste cuvinte înțelepte lăsate de mama sa: „Nimic nu-i mai de plâns ca răutatea care împietrește sufletele și le înăbușe…Le omoară”.

Preoteasa Maria Stăniloae a trecut la Domnul în 22 martie 1993 și a fost înmormântată la Mănăstirea Cernica, unde, peste câteva luni va fi înhumat și soțul său. Dumnezeu îi ascultase rugăciunea preotesei Maria, de a muri înaintea părintelui, iar acesta, în ziua înmormântării soției sale era ca „un bătrânel peste măsură de trist”, „ plângea încetișor, întors în sine, absent la tot ceea se întâmpla în jur, cu excepția sicriului, unde odihnea cea care fusese sprijinul, ajutorul, nădejdea lui de-o viață”.

Blondina Gobjilă (1906 – 1971)

Blondina Gobjilă s-a născut într-un sat din Basarabia în 24 februarie 1906, fiind cea mai mică fiică a unei familii de preot. Părinții săi au botezat-o Blondina după numele Sfintei Mucenițe Blandina, sărbătorită în 25 iulie.

Încă de mică cânta la strană și știa Sfânta Liturghie pe de rost. A ajuns profesoară și s-a căsătorit cu inginerul Gheorghe Gobjilă, iar împreună au avut un fiu. În iunie 1940, când Rusia a preluat controlul asupra Basarabiei, familia mamei Blondina nu reușit să se refugieze în România. Autoritățile comuniste doreau să-i păstreze în Basarabia, deoarece erau oameni apreciați de comunitate și aveau nevoie de ei.

Mama Blondina a susținut cu tărie și curaj în fața bolșevicilor dorința de a pleca în România, căreia dorea să-i slujească. Arestat fără motiv, soțul său a fost păcălit să-și semneze sentința, promițându-i-se că soția sa va rămâne liberă. Însă, au închis-o și pe ea, doar pentru că era membră a familiei arestatului. Experiența sa din lagărele din Siberia este descrisă în cartea de memorii „Suferințele Mamei Blondina”.

Timp de 15 ani a fost privată de libertate, a înfruntat frigul, foamea, munca epuizantă și domiciliul forțat. Durerea sa a fost îndulcită de gândul la Mântuitorul Hristos pe care l-a visat în închisoare, răstignit, cu coroana de spini pe cap, spunându-i: „Vezi cât sufăr și eu pe nedrept, nevinovat?”

După eliberare, mama Blondina s-a stabilit la Iași și a continuat să slujească aproapelui, să ducă o viață jertfelnică, în permanentă rugăciune. Greutățile nu au încetat nici după stabilirea Iași, înfruntând ispite din partea fiului său, căsătorit cu o femeie atee. Dumnezeu i-a adus însă alinare prin slujirea pe care a făcut-o în Catedrala Mitropolitană, aproape de Sfânta Cuvioasă Parascheva care a făcut numeroase minuni cu ea. Tot în cartea de memorii, mama Blondina consemnează din minuni pe care Sfânta Parascheva le-a făcut cu alți oameni, la care a fost martoră.

A trecut la Domnul în 24 mai 1971, iar la înmormântarea sa, în ziua Înălțării Domnului, s-a strâns o mulțime impresionată de oameni din toate categoriile: doctori, profesori, clerici, călugări, săraci și necăjiți pe care îi ajutase. Aceștia îi dăduseră numele de „mama Blondina” datorită dragostei și căldurii sale sufletești.

Fiul său, care nu o vizitase pe patul de boală, a ajuns la Iași doar cu câteva ore înainte de înmormântare și a fost uimit de marea de dragostea de care era înconjurată mama sa, o martiră și un model jertfelnicie.

Schimonahia Paisia Simion (1908 – 2013)

În fața unei case din apropierea Pieței Rahova din București, obișnuiau să se adune frecvent oameni din toate păturile sociale, mireni, clerici sau monahi, în căutarea unui sfat duhovnicesc. Fiecare venea pentru a-și aduce durerea în fața Schimonahiei Paisia, imobilizată la pat, dar înzestrată de Dumnezeu cu multe daruri duhovnicești și cu un duh de pace și bucurie pe care îl transmitea și celorlalți.

Nu se găsesc multe surse, fizice sau digitale, prin care să aflăm mai multe despre ea. Câteva detalii și întâmplări apar în cartea „Sfinții de lângă noi” de Ciprian Voicilă, care descrie și întâlnirea cu maica. Informații despre viața ei au fost transmise celor care au întâlnit-o și prin părintele său duhovnic, Irineu Curtescu, starețul mănăstirii Ponor.

Schimonahia Paisia s-a născut în Curt Bunar, pe teritoriul Cadrilaterului, și a dus o viață dăruită cu totul oamenilor. În casa ei simplă îi primea pe călătorii din țară și din afara granițelor. I-a oferit adăpost și părintelui Nicodim Măndiță, care era urmărit de regimul comunist. Părinții din Sfântul Munte au călugărit-o direct în schima mare. Se spune că avea coloana vertebrală frântă, dar și-a purtat cu bucurie crucea, dorind din inimă să-I urmeze lui Hristos și mucenicilor.

Maica Paisia a trecut la Domnul în 24 noiembrie 2013, la vârsta de 105 ani și a fost înmormântată în cimitirul mănăstirii Pasărea. În cuvântul ținut la înmormântare, părintele Irineu, duhovnicul său a subliniat că cele mai mari nevoințe ale maicii au fost postul, rugăciunea și citirea cărților duhovnicești. Cu aceeași ocazie, a ținut un scurt cuvânt și părintele Emanuel Ganciu, care a povestit cum, prin rugăciunile maicii Paisia, un preot care suferise o congestie cerebrală s-a vindecat de pe o zi pe alta.

Citește și Mic Materic digital: Românce care L-au iubit pe Dumnezeu (II)