Elena Ghica, personalitate enciclopedică și feministă moderată care a marcat secolul al XIX-lea, s-a născut la București, în 22 ianuarie 1828, dată calculată de alții ca 3 februarie, conform calendarului revizuit care avea să fie introdus în prima parte a secolului următor.
S-a născut într-o veche familie de boieri aromâni care a dat și domnitori. Tatăl ei era marele ban Mihail Ghica, al doilea om în stat și fratele domnitorului Grigore Ghica al IV-lea al Țării Românești. A fost numismat și arheolog, fondatorul Muzeului Național din București și membru al Societății de Istorie și Antichități din Odesa.
Mama ei era Caterina (Catinca) Ghica, născută Facca, prima traducătoare și publicistă de sex feminin din cultura română. Ea a tradus în română „De l’éducation des enfants” scrisă de institutoarea J. L. Campan, sub titlul „Pentru educația copiilor” (1839).
Un copil minune
Elena Ghica a fost un copil minune, care a moștenit daruri de la ambii părinți. La cinci ani, învăța greaca, latina, franceza, italiana, engleza și germana, la 11 ani a scris prima nuvelă, iar la 14 ani traducea „Iliada” lui Homer din original în germană.
A crescut în Palatul Ghica, care dă numele unui cartier întreg al Bucureștilor (Ghica-Tei). Practica înotul, echitația, scrima, tirul și participa la partidele de vânătoare mânuind cu îndemânare armele.
Pe lângă aceasta, talentul la pictură avea să-i aducă renume internațional: la 16 ani a expus primele tablouri la Dresda, iar în Rusia a câștigat premiul I la concursul de peisaje organizat de Muzeul Ermitaj.
S-a stabilit la Sankt Petersburg după căsătoria din 1849 cu prințul rus Aleksandr Kolțov Masalski, dar nu a putut rămâne în Rusia: simpatiile exprimate pentru Franța și Anglia în timpul Războiului Crimeii și criticile la adresa regimului țarist i-au adus pedeapsa cu biciuirea.
Exploratoare
S-a despărțit de soț, fără a divorța, astfel că a păstrat titlul de principesă, dar s-a mutat în Elveția, unde și-a început cariera literară și a escaladat, într-o premieră feminină istorică, Vârful Moench din Alpii Elvețieni.
Astfel, în 1855, după trei zile de escaladă, a înfipt pe Vârful Moench steagul tricolor pe care era brodat numele României.
Personalitate enciclopedică
În aceeași perioadă, și-a început cariera publicistică sub pseudonimul Dora d’Istria, nume ales Istria, pentru a sublinia apartenența balcanică, familia sa având origini albaneze.
A publicat o relatare despre escaladarea Vârfului Moench, un studiu despre viața monastică în Biserica Ortodoxă, precum și lucrări de o diversitate enciclopedică, apărute în diverse limbi de circulație internațională.
O feministă care respingea socialismul radical
Opera Dorei d’Istria o recomandă ca pe o precursoare a feminismului – una echilibrată și moderată, ale cărei idei intrau în opoziție cu cele ale feminismului radical de influență socialistă.
De exemplu, în volumul Des femmes par un femme („Despre femei de către o femeie”), a prezentat condiția femeilor din Elveția și Germania și a promovat ideea egalității în drepturi a femeilor cu bărbații.
În același timp, ea manifesta rezerve față de mișcarea de „emancipare” a femeilor (termen impropriu, în opinia sa, pentru că nu acoperea o realitate faptică) și față de feminismul socialist, considerând că prin aceste idei femeile nu aveau nimic de câștigat. Ea și scriitoarea George Sand au ilustrat în epocă aceste două curente feministe cu baze ideologice diferite.
De altfel, s-a scris că, „în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nicio altă femeie, în afară de George Sand, nu a fost respectată precum Dora d’Istria în lumea intelectuală europeană” (George Lăzărescu, „Prezențe românești în Italia”, Ed. Didactică și Pedagogică, 1995).
Pentru o uniune balcanică
Fidelă originii sale aromâne, visa la o uniune a statelor balcanice, scriindu-i lui Giuseppe Garibaldi, unul dintre părinții fondatori ai Italiei unificate:
„Nu e departe ziua când, de la culmile Carpaților la țărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca și cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg și Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele ținuturi unde acești vajnici patrioți și-au vărsat sângele.”
Elena Ghica și-a petrecut ultimii 20 de ani în Italia, unde a trecut la cele veșnice în 17 noiembrie 1888 într-o vilă din Florența cunoscută ulterior ca Villa d’Istria. Vila a fost vândută ulterior, la dorința proprietarei, în beneficiul sprijinirii surdo-muților din regiune. Cenușa Elenei Ghica a fost depusă la Cimitirul Trespiana din Florența.
Principesa și-a lăsat cea mai mare parte a averii Municipiului București, cu mențiunea de a fi folosită pentru administrarea Spitalului Pantelimon, înființată de familia Ghica.
A confirmat astfel ceea ce scrisese cândva:
„Îndepărtată de soartă, din copilărie, de malurile dragi ale Dâmboviței, n-am încetat niciodată să aparțin țării natale al cărei destin este obiectul meditațiilor mele neîncetate.”
Vezi și:
- Profilul Smarandei Gheorghiu.
Foto credit: Telegrafi.com (deschidere articol)
Surse documentare: Iașul Cultural; Enciclopedia României; România Literară; Radio România Cultural; Rador
