Sf. Cuv. Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat; Sf. Cuv. Visarion

Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou

Originar din Cappadocia, a intrat în monahism la vârsta de 20 de ani, în Mănăstirea lui Dalmat.

Timp de zece ani s-a îngrijit de grădina mănăstirii în ascultare, smerenie şi linişte, fiind învrednicit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni. Apoi, egumenul mănăstirii l-a făcut preot, fără ca el să vrea.

După câţiva ani, când a murit egumenul, Ilarion a plecat la Mănăstirea Cataron, de unde a fost chemat şi numit egumen al Mănăstirii Dalmaţilor. A fost ucenic al Sfântului Grigorie Decapolitul.

A suferit din cauza împăratului iconoclast Leon Armeanul (813-820), care l-a supus la chinuri şi l-a închis în mai multe mănăstiri.

Eliberat de împăratul Mihail Travlu (820-829), a suferit din nou în timpul fiului acestuia, Teofil (829-842), fiind trimis în exil în insula Afusia.

A revenit în mănăstirea sa abia după anul 843, unde a vieţuit până la plecarea sa la Domnul, la vârsta de 70 de ani.

Tropar – Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ilarion, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Sf. Cuv. Visarion

Marele între părinți Visarion s-a născut și a crescut în Egipt. Din tinerețe a iubit pe Hristos și a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. Și s-a păzit curat de toată întinăciunea păcatului, nepătându-și haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfântul Botez.

Și cercetând sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-și petrecea viața în pustiul Iordanului, și căruia îi slujea un leu. Asemenea văzând și pe mulți alți părinți care viețuiau acolo prin felurite locuri și care străluceau în fapte bune și, vorbind cu dânșii, a câștigat mult folos sufletului său.

Iar după ce s-a întors la locul său, și-a dobândit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Și ducându-se adeseori la el și povățuit fiind de învățăturile lui cele folositoare, s-a îndemnat spre viața cea aspră. Și împărțindu-și săracilor și mănăstirilor averea rămasă de la părinți, s-a lepădat de lume și s-a făcut monah. Apoi ducându-se într-un loc pustiu, petrecea în liniște, obosindu-se cu multe osteneli.

Și s-a asemănat lui Moise; că precum Moise a prefăcut de demult în pustie apele cele amare întru dulceață cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel și Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune și prin însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete.

Căci odată, umblând el cu ucenicul lui în pustie pe marginea mării, acesta a însetat de osteneala drumului și de zăduful zilei și zicea către sfântul: „Părinte, îmi este tare sete”. Iar cuviosul, făcând rugăciune și însemnând marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „în numele Domnului, ia apă și bea”. Iar ucenicul luând apă din mare cu vasul ce-l purta, a văzut că apa este dulce la gust și rece, ca și cum ar fi curs dintr-un izvor viu.

Deci, bând din destul și răcorindu-se, a luat și în vasul său. Și văzând aceasta Cuviosul Visarion, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?”. Răspuns-a ucenicul: „Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetez iarăși pe cale!”. Atunci starețul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este în tot locul; și, precum aici, așa și în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat”. Iar numele ucenicului era Dula.

Cuviosul Visarion s-a asemănat și lui Isus al lui Navi; căci precum acela biruind oarecând pe amorei, a oprit soarele în calea sa, tot așa a făcut și acesta, căci mergând el cu ucenicul la alt stareț, se apropia soarele spre apus și calea era încă depărtată; deci Sfântul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-mă Ție, Doamne, poruncește ca să stea soarele până ce voi merge la robul tău”. Și așa s-a făcut, că n-a apus soarele până ce a sosit cuviosul la acel stareț.

Cuviosul a fost asemenea și cu Sfântul Proroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, ploaie îndestulată a pogorât din cer pe pământ; și aceasta nu s-a făcut o dată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă și cu prorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărțindu-le cu cojocul lui Ilie, tot așa și acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale și umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul – râul cel mare – îl trecea ca pe uscat și oriunde pe cale întâlnea pâraie, le trecea cu picioarele neudate.

Și petrecând Cuviosul Visarion oarecând în Schit, a fost adus la biserică un om îndrăcit și se făceau rugăciuni pentru el în biserică ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieșea dracul din el, căci era cumplit foarte. Atunci clericii au zis între ei: „Ce să facem cu îndrăcitul acesta?”.

Și unii au zis: „Nimeni nu poate să-l izgonească pe dracul acesta, decât numai avva Visarion; și de-l vom ruga pe el pentru aceasta, apoi nici în biserică nu va voi să vină. Deci să facem așa: El vine de dimineață în biserică mai înainte decât toți, iar noi, apucând înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui și să-i zicem starețului: «Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme!»”.

Și au făcut clericii așa. Și intrând Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om șezând în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit și nu voia să-l gonească din locul lui pe cel ce ședea. Iar după ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareț: „Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme”.

Iar părintele apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicându-i: „Scoală-te și te du de aici!”. Și îndată dracul a ieșit din om, gonit prin cuvântul sfântului.

Odată, un frate din schit a căzut într-o greșeală și preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu frații în soborul bisericesc. Iar Cuviosul Visarion, sculându-se, a ieșit și el împreună cu cel ce greșise, zicând: „Și eu am greșit!”. Într-acest fel a fost smerenia acestui sfânt părinte.

Ucenicii lui mai spuneau de el că patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca să se odihnească; ci, șezând sau stând, primea câte puțin somn.

Tropar – Glasul al 8-lea

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Visarion, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Comentarii Facebook


Știri recente