Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, propune, în prima sa Pastorală de Crăciun, o reflecție asupra „teologiei peșterii”. Ierarhul face o paralelă între smerenia ieslei din Betleem și „peștera” suferinței din închisorile comuniste, subliniind că nicio suferință umană nu este prea întunecată pentru a nu putea fi luminată de Nașterea Domnului.
Preasfinția Sa atrage atenția că, deși suntem obișnuiți să privim Nașterea Domnului prin prisma unor imagini calde și idilice, realitatea evenimentului este marcată de smerenie.
„Nu trebuie să uităm că sărbătoarea Crăciunului ne introduce în «istoria» Pruncului dumnezeiesc, care s-a smerit pe sine până la a se naște într-o peșteră întunecoasă și sărăcăcioasă, staul pentru vite, de vreme ce ai Săi nu L-au primit în confortul lor”, notează ierarhul.
Această „teologie a peșterii” ne descoperă un Dumnezeu care alege în mod deliberat „cele disprețuite de oameni” pentru a-Și manifesta puterea iubirii. Peștera devine astfel simbolul modului în care harul lucrează.
Beetleemul de după gratii
Ierarhul prezintă legătura dintre Nașterea Domnului și jertfa sfinților mărturisitori din perioada comunistă, canonizați de Biserica Ortodoxă Română în anul 2024. Sfântul Dumitru Stăniloae, Sfântul Ilarion Felea, Sfântul Cleopa de la Sihăstria sau Sfântul Arsenie de la Prislop sunt evocați ca modele de rezistență spirituală.
Există o corespondență profundă între precaritatea ieslei și „peștera” temnițelor, locuri în care Hristos a ales să coboare pentru a fi alături de „frații Săi prea mici”.
Preasfinția Sa explică faptul că Mântuitorul S-a născut tainic în sufletele celor aflați în detenție, chiar în mijlocul mizeriei carcerale. Astfel, prin prezența Sa, Dumnezeu a transformat spațiul suferinței într-un loc de comuniune.
„Că Domnul se muta în temniță nu era doar o metaforă poetică exagerată, ci un adevăr viu, profund experimentat de cei închiși, care trăiau experiențe nepământești, vibrante, intensități neobișnuite de comuniune cu Cel care Se năștea și, deopotrivă, tainic îi năștea la o viață nouă în libertate lăuntrică. Cei ce L-au purtat pe Hristos în inimă au transformat temnița în biserică și chinul în biruință. Deși erau învinși după criteriile lumii, ei au aflat în Hristos o biruință interioară”, afirmă PS Benedict.
Colinda, ca act al rezistenței spirituale
În ciuda condițiilor de exterminare, praznicul Nașterii Domnului devenise pentru deținuți un act de rezistență spirituală. Ierarhul amintește cum aceștia compuneau colinde și poezii care circulau prin celule, învățate pe de rost ca mesaje ale speranței:
„Pentru acest răstimp, unii compuneau colinde, alții scriau poezii, care circulau prin celule și erau învățate pe de rost. Împreună, aceste creații se revelau drept mesaje ale suferinței din detenție – foame, frig, tortură, izolare sau singurătate, contexte în care deținuții întâmpinau Nașterea Domnului, împletind durerea vieții imediate cu speranța ce vine din credință. Betleemul se muta în temniță, inima devenind iesle vie unde să se nască Iisus”.
Un moment de o intensitate aparte evocat de PS Benedict este trecerea la Domnul a Sfântului Cuvios Gherasim de la Tismana, în noaptea de Crăciun a anului 1951. Aflat în pragul morții, acesta și-a binecuvântat nu doar frații de suferință, ci și pe propriul torționar, oferindu-le amândurora iertarea:
„Într-un mod care trezește admirația, despre acesta ni se relatează că, înainte să moară cu puțin timp, și-a binecuvântat frații de suferință, inclusiv pe unul dintre foștii săi torționari, aflat și el pe moarte, și le-a oferit Sfânta Împărtășanie”.
Această scenă cutremurătoare confirmă că „dragostea arătată era mai puternică decât teroarea cumplită, ba chiar decât moartea”, sfințenia acestor mărturisitori fiind văzută în „minunea ascunsă a statorniciei și a iertării”, afirmă ierarhul.
Realitatea inimii noastre
Preasfințitul Părinte Benedict subliniază că imaginea peșterii-temniță nu este doar o lecție de istorie, ci o realitate interioară actuală. Chiar dacă astăzi trăim în libertate și confort, „spațiul nostru lăuntric poate fi asemenea peșterii neîngrijite, reci și ostile, prin «animalele» patimilor”.
„Hristos se mută în închisorile noastre lăuntrice ascunse, unde suntem înfășurați cu lanțuri invizibile – tristeți, singurătăți, suferințe, dependențe, frici, nedreptăți”, afirmă ierarhul.
Mesajul se încheie cu un îndemn la nădejde: „Nimeni să nu deznădăjduiască gândind că e „preapăcătos” sau „preanevrednic” pentru Dumnezeu: tocmai de aceea vine Hristos în „peștera” inimii, în „staulul” sufletului, pentru a ridica pe cei căzuți și pierduți. Să Îi deschidem, așadar, inimile noastre și să Îl lăsăm să le vindece și să le lumineze cu harul Său”.
Foto credit: Episcopia Sălajului
