Părintele Ştefan Buchiu despre reflectarea cosmologiei Sf. Maxim Mărturisitorul în teologia pr. Dumitru Stăniloae

 Decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti a vorbit joi, 6 septembrie, în deschiderea simpozionului internaţional de teologie de la FTOUB, despre reflectarea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul în teologia părintelui Dumitru Stăniloae.

Simpozionul se desfăşoară în perioada 6-9 septembrie 2018 şi reuneşte teologi români şi germani.

În prelegerea sa, părintele profesor a evidenţiat faptul că părintele Dumitru Stăniloae a avut „o preferință deosebită de-a lungul întregii sale vieți pentru Sf. Maxim Mărturisitorul, pe care l-a considerat cel mai complex dar și cel mai complet dintre Părinții Bisericii, și a cărui gândire teologică a știut s-o descifreze în profunzime încă din tinerețe, atunci când a consacrat două volume din Filocalia românească unor scrieri maximiene”.

Părintele profesor a evidenţiat „influiența pozitivă pe care Sf. Maxim Mărturisitorul a avut-o asupra teologiei părintelui Dumitru Stăniloae la nivelul dogmei cosmologice”.


Text integral: 

Curentul neopatristic al teologiei ortodoxe din a doua jumătate a sec. al XX-lea și-a propus să redescopere și să aducă în actualitate contribuțiile teologice ale Sfinților Părinți, odată cu modul lor propriu de a teologhisi și cu dimensiunea duhovnicească specifică scrierilor lor teologice.

În acest sens părintele Dumitru Stăniloae și-a asumat această sarcină pentru teologia ortodoxă română, reașezând interpretarea dogmelor Bisericii pe gândirea teologică profundă a Sfinților Părinți, el însuși fiind nu doar un excelent traducător și comentator al lor, ci și un adevărat „discipol” al acestora, reușind în mod genial să ducă mai departe teologia lor.

O preferință deosebită a avut de-a lungul întregii sale vieți pentru Sf. Maxim Mărturisitorul, pe care l-a considerat cel mai complex dar și cel mai complet dintre Părinții Bisericii, și a cărui gândire teologică a știut s-o descifreze în profunzime încă din tinerețe, atunci când a consacrat două volume din Filocalia românească unor scrieri maximiene.

De aceea nu este de mirare că în foarte multe din operele sale teologice părintele Stăniloae a apelat la teologia Sf. Maxim, iar în explicitarea dogmelor Bisericii a recurs în mod constant la aceasta.

Am ales să ilustrez această influiență pozitivă pe care Sf. Maxim Mărturisitorul a avut-o asupra teologiei părintelui Dumitru Stăniloae la nivelul dogmei cosmologice, analizând o serie de texte din cea mai importantă operă a ilustrului teolog român, Teologia Dogmatică Ortodoxă.

Cea dintâi precizare pe care doresc s-o fac cu privire la cosmologia părintelui Stăniloae este aceea că permanent ea este inseparabilă de antropologie, unitatea dintre cosmos și om fiind o constantă a teologiei sale.

De aceea el utilizează uneori argumente din operele Sf. Maxim, care sunt valabile atât pentru cosmologie, cât și pentru antropologie. Un astfel de exemplu îl întâlnim chiar în deschiderea capitolului de cosmologie din Dogmatica părintelui Stăniloae, atunci când se demonstrează  că lumea este contigentă și nu posedă în sine scopul existenței sale:

„Nici una din cele create nu-și este ținta sa finală, întrucât nu e nici cauza sa, pentru că altfel ar fi necreat și fără început și n-ar avea să se miște spre nimic(…)Nici una nu e scopul în sine, căci altfel n-ar fi supusă unei lucrări, o dată ce ar avea plenitudinea în sine și ar fi mereu la fel și n-ar avea de la nimeni existența. Căci cel ce e scopul în sine e și necauzat”[1].

Acest citat din „Ambigua” Sf. Maxim, cu dublă valoare, cosmologică și antropologică, este comentat astfel de părintele Stăniloae:

„Lumea are un început, pentru că sensul ei se împlinește în om, iar neamul omenesc are un început. Și neamul omenesc are un început, pentru că se mișcă spre un absolut și duce și lumea cu sine. El nu e din veci, pentru că în acest caz nu s-ar mișca spre un absolut. El ar avea împreună cu lumea absolutul în sine din eternitate și ar rămâne în el etern”[2].

Observăm că părintele Stăniloae aprofundează afirmațiile maximiene, evidențiind în plus dependența cosmosului de om și dependența ambelor de Dumnezeu Cel singur absolut și etern.

Tot pe acest argument al Sf. Maxim fundamentează părintele Stăniloae și teologia mișcării, a cărei pozitivitate, în opoziție cu pesimismul platonic-origenist, a fost definitiv demonstrată în lucrarea „Ambigua” de către Sf. Maxim Mărturisitorul.

Această mișcare, înscrisă prin însuși actul aducerii la existență în ființa umană și în constituția lumii, nu aparține ca origine celor create, ci exclusiv lui Dumnezeu, Cel care din primul moment îndreaptă spre Sine pe om împreună cu cosmosul.

Iată cum se exprimă părintele Stăniloae: „Aceasta înseamnă că Dumnezeu cel etern Se așază într-o legătură cu lumea temporară și rămâne în legătură cu ea; deci că starea de devenire sau starea temporală în care e pusă creația prin „începutul” ce i se dă, rămâne în legătură cu eternitatea”[3].

Această reflexie a părintelui Stăniloae clarifică un aspect esențial al cosmologiei ortodoxe, cu rădăcini în gândirea maximiană și anume caracterul teocentric al cosmosului și concomitent al omului, pe care teologia de astăzi trebuie să-l afirme cu putere în mijlocul unei societăți secularizate, care se vrea total autonomizate față de Dumnezeu.

A doua referință la cosmologia Sf. Maxim Mărturisitorul o face părintele Stăniloae cu raportare la relația dintre timp, eon și eternitate eonică, care este de natură să expliciteze paradoxul creației lui Dumnezeu, care fiind adusă la existență din nimic, în timp, are totuși în sine înscrisă vocația eternității, după care aspiră neîncetat.

Reflexia părintelui Stăniloae stabilește însă o distincție fundamentală între eternitatea lui Dumnezeu și eternitatea eonică, la care vor avea acces oamenii, tot astfel cum vor avea acces și îngerii:

„Sfântul Maxim Mărturisitorul, deosebind „eonul” de eternitate, îl socotește pe acesta eternitatea plină de experiențele timpului sau timpul umplut de eternitate. Există un eon final, în care se adună tot timpul, precum există un eon inițial, care cuprinde în Dumnezeu posibilitățile gândite ale tuturor celor ce se vor dezvolta în timp (…).Ea e o eternitate eonică, nu eternitatea pur și simplu a lui Dumnezeu. E eternitatea pentru lume care se cuprinde în Dumnezeu și e dată potențial în „deodată” și se readună în eternitatea eshatologică trecând prin timp”[4].

De aici provine și valoarea mișcării, corelativă cu valoarea timpului, ultimul fiind definit de părintele Stăniloae drept interval între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru liber la această chemare.

În capitolul consacrat ființei și atributelor lui Dumnezeu, valorizarea timpului din perspectiva creației o evidențiază părintele Stăniloae tot pe baza contribuției Sf. Maxim:

„Timpul nu ține de ființa creaturii, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aceasta pentru că în viața viitoare el nu mai e trăit în desfășurarea lui. Dar tot el spune că în existența ei terestră creația nu se poate concepe fără timp.Timpul ca atare nu rămâne exterior creaturii, ci devine de la început o condiție a urcușului ei. Dar tot așa de adevărat e că, creatura e făcută să depășească mișcarea și timpul. Se poate spune deci că timpul e condiția relației dinamice a creaturii, care n-a ajuns încă în Dumnezeu, cu Dumnezeu Cel etern”[5].

Și tot în acest capitol părintele Stăniloae merge mai departe și indică modul concret al valorizării timpului de către făpturile raționale și anume prin umplerea temporalității de eternitatea lui Hristos, prin legătura liberă și responsabilă cu El[6].

Revenind la capitolul cosmologic din Dogmatica părintelui Stăniloae descoperim o altă referință la Sf. Maxim Mărturisitorul, de data aceasta cu privire la motivul și scopul creației, precedată de alte două referințe similare, una la Sf. Grigorie de Nyssa, cealaltă la Dionisie Areopagitul.

Textul preluat din „Ambigua” Sf. Maxim este cel foarte cunoscut, în care se vorbește despre cele trei forme ale existenței: existența, existența bună și veșnica existență bună, părintele Stăniloae utilizându-l în scopul explicării destinului uman voit și gândit din veșnicie de Dumnezeu, anume unirea cu El și câștigarea odihnei în El. Din comentariul pe care îl face teologul român reiese cu claritate că lumea a fost creată pentru om, iar omul trebuie să o folosească spre a se întâlni prin sensurile ei adânci cu Dumnezeu.

Redăm o parte din acest comentariu: „Textele date din Sfântul Grigorie de Nyssa și întreaga concepție a Sfântului Maxim Mărturisitorul pun în relief faptul că Dumnezeu a creat lumea pentru om și a preconizat conducerea lumii spre scopul deplinei comuniuni cu El, în mod special prin dialogul cu omul. Numai omul poate fi și deveni tot mai mult „martorul” slavei și bunătății lui Dumnezeu arătată prin lume; numai omul se poate bucura în mod conștient tot mai mult de iubirea lui Dumnezeu, devenind partenerul Lui”[7].

Reflectarea concepției cosmologice a Sf. Maxim în opera părintelui Stăniloae se poate observa și în subcapitolul următor, intitulat „Lumea ca dar al lui Dumnezeu și crucea pusă pe acest dar”, în cuprinsul căruia un loc central îl ocupă citatul maximian celebru din lucrarea „Capete gnostice”, I, 67:

„Toate cele văzute se cer după cruce, adică după deprinderea de a stăvili afecțiunea față de ele a celor ce sunt duși prin simțuri spre ele. Iar cele inteligibile toate au trebuință de mormânt, adică de nemișcarea totală a celor ce sunt purtați spre ele de minte”.

Mișcarea aceasta spre ele fiind înlăturată, „răsare Cuvântul singur existând de Sine, ca ridicat din morți, circumscriind toate cele ce au provenit din El”[8]. În comentariul la acest text părintele Stăniloae explică modul în care omul, cunoscând și adunând în sine sensurile lumii, plecând de la cele create și asumând cele inteligibile, poate să devină capabil să facă saltul spre Logosul divin Creator, Cel  care le-a creat, le susține și le atrage spre Sine.

Pe această cale „se realizează, afirmă părintele Stăniloae, vederea directă a Logosului personal mai presus de rațiunile lucrurilor, ca izvor care le circumscrie fiind infinit mai cuprinzător decât ele, după cum când realizăm comuniunea cu un subiect uman, lucrurile dăruite de el au fost depășite, bucurându-ne de bogăția lui cu mult mai mare decât ele”[9].

Contribuția părintelui Stăniloae constă în afirmarea concomitentă și corelativă a celor două caracteristici fundamentale ale creației: cea de dar, care trimite la Dăruitorul veșnic și afirmă calitatea omului de primitor al darului creației și cea de a purta în structura ei o cruce, adică necesitatea de a fi jertfită de către om lui Dumnezeu și aproapelui.

Prin jertfirea ei lui Dumnezeu omul de fapt o întoarce cu recunoștință Dăruitorului, nealipindu-se în chip egoist de ea, adică neînchizându-și orizontul vieții spirituale în limitele strâmte ale materiei.

În mod cert cea mai puternică influiență a gândirii teologice a Sf. Maxim Mărturisitorul asupra teologiei părintelui Stăniloae este cea reprezentată de concepția despre rațiunile lucrurilor care se află în Logosul divin sau în Rațiunea supremă. Aceasta i-a permis părintelui Stăniloae să dezvolte concepția sa despre raționalitatea lumii, care astăzi este tot mai mult confirmată de știință și care de fapt stă la baza cunoașterii umane și a cercetării științifice.

Pe baza acestei concepții teologice, pentru formularea căreia el a identificat argumente și la Părinții anteriori Sf. Maxim, ca de exemplu Sf. Atanasie ce Mare și Părinții capadocieni, a putut părintele Stăniloae să definească lumea ca fiind „opera rațională a lui Dumnezeu, pe măsura rațiunii umane în progres continuu spre sensuri tot mai înalte ale ei”[10].

Această concepție a fost aprofundată de el în direcția afirmării existenței unor multiple virtualități ale raționalității lumii, fapt ce demonstrează că lumea „e maleabilă, contingentă și omul este cel ce folosește și scoate acest caracter al ei la iveală”[11].

Cu alte cuvinte lumea este destinată să-și descopere omului multiplele sale virtualități, care așteaptă să fie activate și folosite de oameni, fapt ce confirmă încă o dată dinamismul profund al lumii, solidar și complementar cu dinamismul persoanelor umane.

Este momentul să precizăm că la Sf. Maxim Mărturisitorul cosmologia este direcționată spre hristologie, Hristos fiind „începutul, mijlocul și sfârșitul veacurilor”, adică al timpului și al istoriei dar și împlinirea lor, cât și spre eshatologie, deoarece atunci își va câștiga stabilitatea eternă, care nu însă va fi una statică, ci una dinamică.

Revenind la teologia logoi-urilor a Sf. Maxim vom preciza că ea a fost asumată, dezvoltată și nuanțată de părintele Stăniloae, în multe dintre scrierile sale, dar mai ales în Dogmatică, de unde vom cita în continuare:

„Părinții Bisericii, vorbind de rațiunile eterne ale lucrurilor cuprinse în Rațiunea divină sau în Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu, înțeleg prin ele și aceste sensuri mereu mai înalte ascunse în ele și socotesc că ele sunt surprinse, cu ajutorul Cuvântului suprem, tot de rațiunea umană care cuprinde rațiunile lucrurilor în sens strict. Uneori ei disting sensul lucrului de rațiunea lui strictă, numind pe cea din urmă logos, iar pe cea dintâi, noema.

De asemenea disting înțelegerea sensului (noesis) de rațiunea personală strictă, care sesizează rațiunea obiectivă a lucrului, numind pe amândouă cele din urmă logos. Urmând acestei distincții, vom distinge și noi pe de o parte între rațiunile lucrurilor și cunoașterea acestora prin rațiunea umană în sensul strict, și, pe de altă parte, între sensurile lor și înțelegerea lor în continuu progres printr-un act cunoscător mai sintetic și mai direct (intuiție).

Tot asemenea Părinților bisericești, recunoaștem o legătură între rațiunile lucrurilor și cunoașterea lor prin rațiunea strict analitică, pe de o parte, și, pe de alta, între sensuri și înțelegerea lor printr-o dreaptă judecată mai directă și mai intuitivă(…) Lumea se dovedește astfel că e „lumină” inepuizabilă, conform cuvântului românesc „lume”, care vine de la latinescul „lumen”[12].

Treptele cunoașterii umane au la începul un sens eminamente catafatic sau pozitiv, ca ulterior omul să descopere, pornind de la Revelația divină prin natură, al cărui conținut îl constituie „cosmosul și omul dotat cu rațiune, cu conștiință și libertate”[13], o dimensiune apofatică a cosmosului ce se face progresiv prezentă și simțită.

Tocmai de aceea părintele Stăniloae afirmă că drumul care pornește de la rațiunile tuturor lucrurilor este destinat ajungerii la un logos general al lucrurilor, pentru ca prin el să culmineze în Logosul divin ca persoană:

„Există astfel un sens comun inepuizabil al lucrurilor, un sens care le leagă, un sens de indefinită bogăție spre care înaintează omul. Sensul lor unic suprem e Logosul divin. În El sunt sensurile tuturor. Numai acesta le explică pe toate, numai în El omul își găsește propriul sens al existenței sale. Mai ales cel ce crede sesizează acest sens suprem printr-un act general de intuire, prin spiritul său”[14].

Pentru a nu lăsa nici o îndoială asupra faptului că omul are nevoie nu doar de rațiune, ci și de credință, iar ambele și de prezența harului divin, în actul cunoașterii lumii și a semenilor, care are ca scop mai înalt unirea cu Dumnezeu și cu ei, părintele Stăniloae revine asupra acestei teme în același capitol al cosmologiei și precizează următoarele:

„Sensurile superioare și sensul suprem i se revelează omului în legătură cu realitatea mai presus de sine și de natură, dar, în același timp ca cerute de de existența sa deplină și de natura însăși; sau existența sa și a naturii își revelează tot mai mult sensurile lor înseși și sensul suprem în lumina realității supreme.

Cel ce crede își va descoperi sensul său suprem în măsura apropierii sale de Dumnezeu, în lumina revelării mai depline a lui Dumnezeu. La fel va descoperi sensul oricărui lucru prin aceasta. Potrivit credinței noastre, lumea se luminează în relația ei ontologică cu Dumnezeu, Care e sensul ei suprem. Lumea e deosebită de Dumnezeu, dar nu e despărțită de El nici în existența ei, nici în sensul ei. Sensul lumii e implicat în sensul lui Dumnezeu”[15].

Pe acest adevăr de credință părintele Stăniloae întemeiază teocentrismul lumii, și în același timp hristocentrismul ei, evidențiat de dânsul și prin edificarea de-a lungul întregii sale opere a unei teologii a prezenței lui Dumnezeu, neconfundabile, în lume.

Ca o concluzie la cele afirmate până aici de părintele Stăniloae, care dezvoltă pe larg această teologie a raționalității lumii, prin care omul și lumea își revelează atât originea cât și destinul comun, înscrise în voința lui Dumnezeu, vom reda încă un pasaj extrem de elocvent din acest capitol, prin intermediul căruia se confirmă încă o dată relația interioară dintre om și cosmos, precum și sensul celui din urmă de a fi un transparent al lui Dumnezeu necesar omului:

„Sensul fundamental descoperit de noi în raționalitatea lumii este că ea vine de la Persoana supremă și este adresată ca unei alte persoane, adică faptul importanței cu totul deosebite pe care o acordă Dumnezeu persoanei umane. Raționalitatea este modul inteligibil al unei persoane de a se comunica altei persoane, pentru realizarea și dezvoltarea comuniunii între ele.

Persoana e mai mult decât raționalitatea, prin intenționalitatea ei fără sfârșit îndreptată spre altul, prin iubirea ei nelimitată, prin libertatea nemărginită. Dar acestea nu sunt lipsite de sens. Raționalitatea e modul de comunicare a sensurilor profunde implicate în acestea. În comuniunea treimică este sensul infinit (subl. n.). Din ea se comunică omului pe cale rațională sau inteligibilă, adaptată lui, voința ei de a-l ridica și pe el la comuniunea cu ea, ca la sensul său suprem și infinit”[16].

Din nou părintele Stăniloae apelează la Sf. Maxim Mărturisitorul, de data aceasta pentru a marca responsabilitatea morală a omului de a nu perverti rațiunile lucrurilor, de a nu arunca un întuneric imoral asupra sensului lor. El afirmă:

„Sfântul Maxim Mărturisitorul ne îndeamnă să nu punem ceva pătimaș în sensurile lucrurilor, ci să ne străduim pentru a păstra sensurile lor curate, dumnezeiești, deci deschise spre infinit. Acesta este rostul purificării gândurilor, faptelor și deprinderilor noastre în raport cu lucrurile. Sesizăm lucrurile în sensul lor curat sau adevărat, când le cunoaștem în legătura lor cu Dumnezeu sau în scopul în care le-a gândit Dumnezeu, în favoarea menținerii și dezvoltării noastre ca persoane în veșnicie. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul cere să ne ferim de a altera printr-o patimă acest sens obiectiv al lucrurilor (…) El spune: „Înțeles pătimaș este gândul compus din patimă și înțeles. Să depărtăm patima de înțeles și va rămâne gândul simplu”[17].

După cum reiese cu claritate din acest citat din teologia Sf. Maxim, preluată de părintele Stăniloae, dogmele, în cazul de față cea cosmologică și cea antropologică, se înțeleg mai profund atunci când sunt relaționate cu spiritualitatea, care le deschide spre o cunoaștere experimentală, ascetic-mistică și personalist-comunitară.

Transparența spirituală a cosmosului o poate percepe omul doar când a parcurs, etapă după etapă, cunoașterea lui, depășind de fiecare dată pragul atins și tinzând tot mai departe și mai sus, căutând să se ridice la originea personală a tuturor rațiunilor și sensurilor lumii.

Mergând pe drumul deschis de Sf. Maxim în cosmologia unită cu antropologia și ambele centrate hristic și trinitar, părintele Stăniloae înfățișează o viziune dinamică asupra urcușului omului spre Dumnezeu, pe treptele raționalității și apoi pe treptele virtuților, spre desăvârșita comuniune cu Sfânta Treime, care  începe în istorie și se împlinește în eshaton:

„Depășirea fiecărui chip unilateral și al tuturor la un loc se face din intuirea unei desăvârșiri aflate mai presus de toate, în care chipurile își au izvorul și spre care tind, ajutate de însăși acea țintă finală. Formele și treptele umanizării înseși, pe care oamenii le doresc și le depășesc realizând sub impulsul lor alte chipuri ale lumii, își au originea în comuniunea unei iubiri interpersonale supreme și înaintează spre o comuniune perfectă din puterea ei și după asemănarea ei. Astfel raționalitatea naturii își găsește împlinirea ei supremă în realizarea sensului ultim al existenței umane, care constă în unirea acesteia cu Dumnezeu, sensul sau rațiunea supremă, mai presus de orice rațiune, cum ar spune Sfântul Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie, 24)”[18].

Ultimul citat din Sf. Maxim, mai exact din „Ambigua” sa, preluat de părintele Stăniloae în capitolul consacrat cosmologiei din Dogmatica sa, este utilizat în contextul definirii lumii drept operă a libertății divine și a omului ca fiind înscris pe linia transcenderii proprii în urcușul spre Dumnezeu[19].

Așa cum lumea este deschisă acțiunii omului, tot astfel ea este și rămâne permanent deschisă acțiunii lui Dumnezeu, prin care este condusă spre scopul său final, iar această acțiune divină ia forma minunilor:

„Minunile par să biruiască întru totul legile firii. Dar, pe de altă parte, în cele mai multe cazuri, ele nu fac decât să arate naturii o deschizătură spre ținta ei cea mai proprie, la care legile repetiției nu-i mai permit să ajungă din pricina slăbirii spiritului. Aceasta o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul prin ideea că minunile reprezintă o înnoire a modului în care se împlinește rațiunea naturii umane sau a naturii în general, nu o alterare a ei. Căci între natura creată și puterile lui Dumnezeu, Care-Și desăvârșește creatura Sa, nu este o contrazicere, așa cum nu este între natură și ceea ce e superior naturii”[20].

Peste tot în teologia sa părintele Stăniloae, fidel Părinților Bisericii și în special Sf. Maxim, a urmărit să evidențieze că omul și cosmosul nu au un destin autonom, adică separat de Dumnezeu, ci sunt centrate în El, atât prin rațiunile lor, „plasticizări” ale rațiunilor divine necreate și veșnice, cât și prin harul divin necreat, care se revarsă asupra lor, har înnoit prin jertfa și învierea lui Hristos, Cel care pe toate le-a umplut de lumină, adică de sens, de viață și de har, spre a le înscrie pe drumul transfigurării veșnice.

Înainte de a încheia această scurtă prezentare a reflectării cosmologiei Sf. Maxim Mărturisitorul în gândirea și în opera părintelui Stăniloae, dorim doar să menționăm că aceasta nu se întâlnește doar în Dogmatica sa, ci și în cel puțin alte două lucrări importante: „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu” și „Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă”, dacă lăsăm la o parte numeroase studii și articole, precum și notele substanțiale din volumele de „Filocalie”, din „Ambigua” și din Epistolele Sf. Maxim.

În prima dintre aceste lucrări, unul dintre capitole este intitulat „Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp”, în cuprinsul căruia părintele Stăniloae expune principalele aspecte ale cosmologiei ortodoxe într-un context trinitar și hristologic.

El apelează de nenumărate ori la contribuția cosmologică a Sf. Maxim, pe care o utilizează dar o și aprofundează, subliniind importanța decisivă a structurii perihoretice a cosmosului și în special a umanității, după chipul și din puterea comuniunii trinitare supreme, pe care el a definit-o așa cum se cunoaște drept „structura supremei iubiri”.

Ca și în alte locuri din opera sa părintele Stăniloae apelează concomitent și la alți Părinți răsăriteni, începând cu Sf. Atanasie cel Mare, continuând cu Capadocieni și ajungând la Sf. Grigorie Palama, dovedind prin aceasta că el a fost interesat nu numai de contribuția specifică a fiecărui Sfânt Părinte, dar și de comunul teologiei lor, ancorat în conținutul revelat al Sfintei Scripturi.

În cea de-a doua lucrare menționată, care este în fond un comentariu dogmatic și duhovnicesc al Sfintei Liturghii, părintele Stăniloae folosește o idee scumpă a Sf. Maxim, care unifică pentru totdeauna cosmologia și antropologia, deoarece afirmă în mod genial vocația eclesială a omului și a lumii, susținând că împreună „cosmosul și omul sunt biserici în devenire”.

Având în vedere că părintele Stăniloae a elaborat de-a lungul întregii sale opere o veritabilă teologie a prezenței tainice dar reale a lui Dumnezeu în lume, se poate conchide că aceasta a avut la temelia ei afirmația Sf. Maxim despre vocația imprimată de Dumnezeu prin actul creației, atât cosmosului cât și omului, de a deveni biserici, adică locuri ale acestei prezențe harice, dinamice și vivificatoare, prin care se pregătește tainic transfigurarea sau îndumnezeirea umanității și a cosmosului, prin Iisus Hristos și prin Duhul Sfânt.

Sfințirea creației, care atinge punctul său culminant în Sfânta Liturghie, în elementele euharistice, și care se lucrează prin invocarea Duhului Sfânt de către preot este concomitentă și solidară cu sfințirea oamenilor în comuniunea Bisericii prin primirea Sfintei Euharistii. Doar în această stare de sfințenie adâncă, ce presupune jertfă și înviere spirituală, omul poate fi „preot al creației”, îndreptându-o spre Împărăția eternă a lui Dumnezeu.

Părintele Stăniloae, prin lucrarea sa titanică de traducător neobosit și de comentator avizat al operelor Sf. Maxim Mărturisitorul, a reușit să-l aducă în actualitatea zilelor noastre, făcându-ne contemporani cu el și, în același timp, a oferit teologilor de astăzi o magistrală lecție de autentică teologhisire, în care, urmând Sfinților Părinți rațiunea se lasă călăuzită de credință și luminată de har, însuflețită de iubire și deschisă spre orizonturile lumii care va să vină, lumea restaurată, sfințită și înnoită, transformată la Parusie într-un „cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa 21, 1).

[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P. G. 91, col. 1072, cit. la Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediția a treia, EIBMBOR, București, 2003, p.343-344

[2] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediția a treia, EIBMBOR, București, 2003, p.343

[3] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 344

[4] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 349-350

[5] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 188

[6] Cf. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 202

[7] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 353-354

[8] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 358

[9] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 358

[10] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 360

[11] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 360

[12] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 362

[13] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 10.

[14] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 363

[15] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 363-364

[16] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 372

[17] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 373-374

[18] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 380

[19] Cf. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 387

[20] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 389-390.

Foto credit: Raluca Ene/basilica.ro

Comentarii Facebook


Știri recente