Privit în mentalitatea modernistă ca o insulă izolată și autosuficientă, omul în sine se ascunde privirilor scrutătoare ale cercetătorului. Pendulând între individ și persoană, între o cunoaștere reducționistă și una integratoare, cel aflat în căutarea adevărului despre om nu poate ajunge decât la concluzia creștină că omul este un nucleu relațional cu semenii și cu Divinitatea.
Într-una din meditațiile sale din iarna anului 1623, cu ocazia unei boli grave, scriitorul englez John Donne afirma: „Nimeni nu este o insulă de sine stătătoare; fiecare om este o parte a Continentului” (textul îl va publica un an mai târziu sub titlul „Cuvinte de devoțiune în circumstanțe vitrege”). Boala provocase în el un fel de revoluție copernicană: se descoperă pe sine ca locuitor al unei bucățele a Continentului, afectat de tot ceea ce se petrece acolo; treisprezece ani mai devreme, într-o scrisoare adresată lui Sir Henry Goodyear, el nega că ar fi preocupat prea mult de ceea ce li se întâmplă celorlalți. Dovada bolii îl va determina să se recunoască partener al tuturor ființelor umane, bucățică (parcelă, parte) a Continentului (pentru un englez, Continentul desemnează Europa continentală, ei având o conștiință insulară foarte puternică), „parcelă de continent” – traducere, sigur, mai puțin literală, însă fidelă spiritului expresiei și mai apropiată de cum înțele-gem noi umanitatea universală. Etimologic, continent înseamnă „ceea ce ține împreună”. A spune că fiecare persoană este o „bucățică de continent” înseamnă a zice că misterul persoanei nu poate fi atins sau apropiat decât cu condiția de a nu reduce persoana la dimensiunea sa individuală. Această lămurire conduce la luarea unei poziții critice față de individualismul și psihologia izvorâte din modernitate.
Individ-persoană. Definiții
Pentru a înțelege misterul persoanei, este important să precizăm, mai întâi, prin ce se distinge termenul persoană de acela de individ. Când folosim într-un enunț cei doi termeni, putem constata că persoana im-plică în special o luare în considerare mai globală a capacității relaționale implicată de enunț, în vreme ce individul presupune o privire mai distantă, mai puțin angajată din partea locutorului. Această nuanță este foarte bine sesizată de către Henri Piéron în „Vocabularul său de psihologie”: „O ființă vie, în independența sa biologică, este desemnată drept individ, fie că este vorba despre un om sau despre un animal. Considerat în societatea umană, individul este o persoană” (Vocabulaire de la Psychologie, IV-Äme édition, P.U.F., Paris, 1968, p. 216). „A spune despre o ființă umană că este un «individ» înseamnă a sublinia faptul că ea constituie o entitate având propria sa coerență. Termenul «individ» sesizează capacitatea ființei umane de a constitui o unitate care poate fi numărată. Termenul persoană depășește acest spațiu și se referă la capacitatea de relaționare” (Pierre Yves Brandt, L’Identité de Jésus et l’identité de son disciple: le récit de la Transfiguration comme clef de lecture de l’evangile de Marc, Université de GenÄve: Faculté Autonome de Théologie Protestante, 2001, pp. 46-47).
Persoana umană după chipul și asemănarea lui Dumnezeu
În teologie, ființa umană este considerată ca fiind creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26). Dacă ființa umană este o persoană, atunci ea este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și, mai exact, într-o perspectivă trinitară, după chipul și asemănarea celor trei Persoane divine. Astfel, pentru a putea spune câte ceva despre misterul și dimensiunile persoanei umane, ar trebui să se poată spune câte ceva despre misterul și dimensiunile Persoanelor divine. Dar cine ar putea risca să vrea să pătrundă și să sondeze misterul lui Dumnezeu?
Sfântul Ioan Gură de Aur era conștient de acest lucru atunci când rostea Omiliile sale cu privire la incomprehensibilitatea lui Dumnezeu: Ființa divină este inaccesibilă cunoașterii omului. Sfântul dezvoltă mai multe argumente pentru a arăta că taina lui Dumnezeu depășește la infinit ceea ce poate cuprinde și sesiza capacitatea de înțelegere a omului. Dar nici taina lumii nevăzute nu este accesibilă ființei umane; la fel stau lucrurile și cu ființa îngerilor și cu sufletul nostru însuși (psyché), considerat și el ca aparținând lumii nevăzute.
În prelungirea acestor reflecții, ar trebui să spunem, mai întâi, că despre Persoanele divine nu putem cunoaște absolut nimic prin propriile noastre eforturi; ceea ce nu înseamnă că Dumnezeu ne rămâne în mod definitiv și absolut necunoscut. Căci, din momentul în care, din proprie voință, El alege să ni Se reveleze, putem avea acces la tot ceea ce El ne face capabili să cunoaștem. Astfel, când citim Sfintele Scripturi, aflăm despre purtarea de grijă pe care o are Dumnezeu față de creația Sa. Apoi despre faptul că Dumnezeu Și-a re-velat chipul Său în Iisus Hristos; descoperim astfel că Dumnezeu este un Dumnezeu al relației. Întregul efort teologic al primelor sinoade ecumenice nu va face decât să aprofundeze ceea ce s-a dat cunoașterii prin ve-nirea lui Iisus Hristos: relația de iubire care Îi unește pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh.
Dacă reluăm acum afirmația de bază că ființa umană este creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, am putea extrage din aceasta următoarele două concluzii: mai întâi, că nu puteam cunoaște nimic despre misterul și dimensiunile persoanei umane dacă nu ne-ar fi fost revelat; apoi, că ceea ce constituie valoarea personală a unui individ uman este capacitatea de a fi în relație cu alți oameni și, mai exact, în relație de iu-bire cu acești alții.
Experiența Sfântului Siluan Atonitul
Toți oamenii își aparțin unii altora, sunt bucățele/parcele ale unui singur și aceluiași continent. Delimitați, dar nu cu totul separați. Pentru a ajunge la conștiința că „nimeni nu este o insulă”, John Donne a trebuit să vadă dincolo de aparențe. Relevantă este însă experiența Sfântului Siluan Atonitul, care s-a dedicat rugăciunii pentru lumea întreagă; el a dobândit această experiență nu în urma unei boli, ci printr-o mare criză existenția-lă, la capătul căreia a ajuns să spună: „Omul care Îl poartă în sine pe Sfântul Duh, chiar dacă nu în întregime, suferă zi și noapte pentru toți oamenii; i-nima sa este plină de milă și compasiune pentru fiecare creatură a lui Dumnezeu și mai ales pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu ori i Se împotrivesc și care, din aceas-tă pricină, vor merge în focul chinurilor. El se roagă pentru ei zi și noapte, mai mult decât pentru sine însuși, ca toți să se pocăiască și să-L cunoască pe Domnul”.
Tot prin această experiență, Sfântul Siluan ajunge să se pocăiască pentru toate ființele umane: se știe membru al aceleiași umanități împreună cu toți oamenii, menit împreună cu aceștia să împlinească greaua sar-cină de a lăsa viața divină să pătrundă lumea și să realizeze în ea lucrarea Sa mântuitoare.
Facem toți parte din acest pământ, din uscatul care a fost despărțit de ape (potrivit cărții Genezei). Însă acest pământ este despărțit în mai multe continente care se pare că plutesc în derivă unul față de celelalte. Toți suntem creați după chipul lui Dumnezeu, însă nu alegem toți să devenim după asemănarea lui Dumnezeu. Fiecare persoană este o bucățică a continentului chipului lui Dumnezeu, însă, în zilele noastre, nu fiecare persoană este bucățică a continentului chipului și asemănării lui Dumnezeu. Pentru noi, creștinii, important este să nu ne mai sfâșiem unii pe alții.
(Traducere și adaptare din limba franceză: drd. Silviu-Anton Lupu, după: Pierre Yves Brandt, Toute personne est un parcelle de continent, în rev. Buisson Ardent. Cahiers Saint-Silouane L’Athonite, No. 8, MystÄre et dimensions de la personne, Édition Le Sel de la Terre, pp. 49-62)
(Articol publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 3 martie 2013)
