CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Postul Adormirii Maicii Domnului
(†¦) Maica Domnului ne ușurează (sporește) și ne adâncește iubirea față de Iisus Hristos și prin aceasta ne pune într-o legătură mântuitoare mai vie cu El. Nicolae Cabasila spune în acest sens: „O, la ce fericire și sfințenie a intrat ea, ca să conducă și pe alții la ele! O, mântuirea oamenilor și lumină a lumii și cale care conduci la Mântuitorul și ușă și viață! Tu care ești vrednică să te numești cu toate acele numiri cu care a fost numit pentru mântuirea ce ne-a hărăzit-o însuși Mântuitorul!”1.
Inima de mamă este cea mai apropiată de fiul ei. În cazul de față, inima Maicii Domnului e cea mai aproape de Iisus, iradiind din ea o simțire iubitoare mai vie și în alte inimi. El, prin întruparea Lui ca om din ea, a umplut-o de această iubire culminantă față de El. Iisus nu lucrează mântuirea în oameni fără să le aprindă iubirea față de El. Dar iubirea fiecăruia față de El se aprinde nu numai din iubirea Lui ce-l atinge nemijlocit, ci și din iubirea pe care El a aprins-o în ceilalți oameni. Dar între aceștia locul prim și central îl deține Maica Domnului. Astfel, Biserica, în calitatea ei de trup tainic al lui Hristos, închegat prin harul sau iubirea Lui și prin iubirea noastră aprinsă de iubirea Lui, cuprinde pe toți cei ce-L iubesc pe El și îi unește nu numai cu El, ci și întreolaltă. Iar între toate inimile care sunt unite prin iubirea Lui și prin iubirea față de El, cea mai aprinsă de această iubire și cea mai iradiantă a acestei iubiri este cea a Maicii Domnului. Căci ea, fiind Maica lui Hristos, este în același timp Mireasa Lui. Dar Mireasa este înconjurată de alte fecioare, sau rudenii ale ei (de alte suflete). Și împreună formează Biserica. Sau toată Biserica, însușindu-și dragostea Maicii și Miresei prime față de El devine Mireasa Lui2. W. Nyssen, interpretând fresca Maicii dulce iubitoare (Glykophilousa) din semicercul de deasupra portalului Mănăstirii Humor, zice: „În Maică Hristos își îmbrățișează Mireasa, lumea, care și-a luat obârșia din El, Mireasa Sa, Biserica, pe care și-a logodit-o Sieși”3.
De ce S-ar fi întrupat Fiul lui Dumnezeu ca om, dacă nu să umple de iubirea Sa de Fiul față de Tatăl pe oameni, comunicându-le iubirea Sa față de Tatăl, sau dându-le simțirea Sa de fii ai Tatălui, umplându-i în același timp și de iubirea față de El, prin iubirea ce le-a arătat-o și le-a comunicat-o El. Numai arătându-ne iubirea și făcându-ne în stare să-L iubim și să ne iubim, ne-a mântuit. Căci de nimic nu are atâta sete omul ca de iubire și nimic nu-l împlinește cu adevărat decât iubirea ce i se arată și capacitatea de a iubi la rândul lui.
Dar de iubirea aceasta față de Tatăl și față de El și față de oameni a umplut-o mai mult decât pe toți pe Maica Sa. Nu putem socoti că El ne-a mântuit numai plătind pentru păcatul nostru cu Sângele Său, lăsându-ne neschimbați în simțirea noastră răcită și decăzută de pe urma păcatului strămoșesc.
În întruparea ca om a Fiului lui Dumnezeu, în jertfa, în învierea și în înălțarea la cer a firii noastre de către El a lucrat și iubirea lui Dumnezeu față de noi, operând o radicală schimbare în ea prin faptul că a umplut-o din nou de iubirea deplină față de Dumnezeu și între purtătorii ei. Iubirea aceasta ne-a dovedit-o și comunicat-o intrând în relația de Fiu cu o fiică a neamului omenesc. Prin aceasta S-a arătat nu numai Dumnezeu ca centru ultim de iradiere a iubirii nesfârșite, ci a ridicat și o persoană dintre noi ca centru al iubirii noastre față de Dumnezeu și al iubirii noastre între noi, centru hrănit de iubirea Lui, pentru a-și manifesta prin iubirea Sa față de noi și să ne prindă și pe noi prin El de iubirea față de El și între noi. A ridicat o persoană umană la treapta iubirii de mamă a Lui și de mamă a noastră, hrănită de iubirea Lui. A apărut astfel între noi iubirea cea mai înaltă nu numai în formă dumnezeiască, ci și în forma omenească, adică în forma iubirii de mamă a lui Dumnezeu, ce se bucura de iubirea dumnezeiască, a Fiului ei și e făcută în stare să-i răspundă aceleia pe măsura ei, ca să ne facă și pe noi capabili, prin iradiere, să-i răspundem aceleia și să ne iubim unii pe alții cu iubirea sorbită din El întâi de ea și de noi. (†¦)
Făcând abstracție că în orice mamă sentimentul matern față de fiul ei se unește cu încrederea în el, care este mai mare decât în oricine altcineva, în cazul de față Fiul Maicii Domnului e cunoscut și simțit de ea mai mult decât de oricine altcineva în același timp ca Dumnezeu, venit în lume cu misiunea cea mai înaltă, cu misiunea de a-i mântui pe oameni eliberându-i de neputințele și de moartea de pe urma păcatelor lor. Dacă n-ar fi avut și credința în cuvântul îngerului că prin Cel ce Se va naște din ea se va înfăptui mântuirea oamenilor, n-ar fi devenit nici Maică a Lui. Dar prin credința ei de la început, chiar dinainte de a-L primi în pântece și a-L naște, ea a devenit și Maică, bucurându-se de un dar cu mult mai mare decât simpli credincioși. A devenit Maică tocmai datorită credinței ei mai mare ca a tuturor, pentru credința ei care a premers credința tuturor, pentru faptul că a primit cu credință vestirea îngerului și cu credință a urmărit toate faptele Lui mântuitoare. Acest lucru l-a văzut și Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, și l-a mărturisit: „Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini întocmai cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1, 45). Dar însăși Fecioara spune, lăudând pe Dumnezeu, deci și pe Fiul ei ca Mântuitorul ei, (și) în același timp declară că i-a făcut ei mărire Cel puternic și că s-a bucurat duhul ei de Dumnezeu Mântuitorul ei și drept urmare o vor ferici toate neamurile: „Mărește suflete al meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel puternic și sfânt este numele Lui” (Luca 1, 46-49).
Adică, deși Îl socotește pe Fiul ei Mântuitorul ei, iar pe sine roabă, declară în același timp că El, căutând spre smerenia sa, i-a făcut ei mărire, întrucât a ridicat-o la amețitoarea (copleșitoarea, n.r.) cinste de Maică a Lui după omenitate și de aceea o vor ferici toate neamurile. Fericirea aceasta a ei de către toate neamurile, prevăzută pentru tot viitorul, trebuie să exprime o fericire de care se va bucura de fapt în tot viitorul, nu o simplă laudă pentru un fapt trecut de pe urma căruia ea nu mai are o stare deosebită după aceea. Mărirea pe care i-a făcut-o ei Domnul e o mărire netrecătoare: e mărirea sau cinstirea de Maică a lui Dumnezeu, deci a unei legături permanente deosebite a ei cu Fiul ei în calitate de Maică a Lui.
Deci, având cu Fiul ei, cu Domnul nostru Iisus Hristos, o legătură permanentă de supremă intimitate, în calitate de Maică, prin aceasta își revarsă simțirea ei de Maică a Celui ce S-a făcut Fratele, sau Întâiul-Născut al nostru al tuturor la umanitatea cea nouă, chemată la viața netrecătoare a învierii, peste toți cei care primesc calitatea ce li se oferă de frați după har ai Fiului ei. Totul în ea este simțire de Maică, pentru că s-a dăruit întreagă acestei misiuni și numai ei, pentru că s-a dăruit întreagă Fiului ei dumnezeiesc, ca Fecioară. Ea nu și-a împărtășit simțirea ei între Fiul ei și vreun bărbat, sau vreun alt copil, născându-L ca Fecioară și trăind numai pentru El.
Dar în El îi iubește cu simțire de Maică pe toți cei pe care El îi unește cu Sine ca frați ai Lui. Ea ne iubește pe noi ca Maică, pentru că Îl iubește pe El ca Maică și ne învăluie cu grija și duioșia ei de mamă pe toți cei ce ne unim cu El prin credința în El și prin iubirea față de El, sau pentru că voiește să ne facem toți frați ai Lui, unindu-ne cu El.
Teofan al Niceii († 381), în Cuvântul său despre Maica Domnului, în capitolul: „Maica Domnului, Maica noastră”, spune între altele: „Ce cuvânt ar putea lăuda cu vrednicie, sau înfățișa măcar în parte mulțimea, felurimea, belșugul și bogăția binefacerilor ei și a darurilor de obște și particulare ce decurg fără încetare ca niște râuri veșnice din adâncul (abisul) milei ei, din care cele mai multe sunt neștiute de cei mulți, ca să nu zic de toți. Dar și-ar putea închipui cineva întrucâtva bunătatea ei dumnezeiască față de noi, dacă s-ar gândi la duioșia, la dragostea și la gingășia inimii preamiloase și preaduioase a unei mame față de copilul ei frumos și bun, mai ales dacă e singurul ei născut și prea iubitor și se află în vârsta copilăriei. Mama aceasta uită de toate ale sale, ba mai mult, chiar și de ea, aproape cu totul, și se dăruiește întreagă copilului preaiubit și grijii de el, trăind mai mult în el decât în ea. De aceea, când acela e bolnav și necăjit, suferă cu el; când acela plânge, plânge cu el; când se bucură, se veselește cu el; și ca și când ar fi propriul ei mădular, sau partea cea mai lăuntrică a ei, suferă împreună cu el de întâmplările și pătimirile lui, mai bine zis, și-ar da bucuros chiar și propria ei viață pentru viața lui.
Dacă va cugeta deci cineva la acestea și la cele asemenea, își va închipui puțin adâncul (abisul) dragostei, grija și duioșia Maicii lui Dumnezeu față de noi. Mai bine zis, dacă trebuie să spunem adevărul, așa de mult se deosebește duioșia ei mai înaltă decât orice duioșie față de noi, de duioșiile cele mai miloase de mamă, înfățișate mai sus ca icoane, cât de mult se deosebește bunătatea de răutate și adevărul de rătăcire. «Căci dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri!» (Luca 11, 13)… Iar dacă dumnezeiescul Pavel, sorbind din izvorul dumnezeiesc, de viață începător și nemuritor (al lui Hristos), din vistieria iubirii, împreună cu toți sfinții, zice: «Cine e slab și să nu fiu și eu slab? Cine se smintește și eu să nu ard?» (Filip. 2, 7), ba dorea să fie și anatema de la Hristos pentru mântuirea fraților, ce n-ar spune și ce n-ar dori pentru noi izvorul și vasul primitor al acestui râu întreg de viață veșnică”4.
Pe drept cuvânt, Biserica a întemeiat nădejdile credincioșilor în ajutorul de tot felul ce ni-l poate da Sfânta Fecioară, pe unirea ei strânsă cu izvorul nesecat al milelor și al vieții, care este Fiul ei și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De aceea ea îi cântă: „Bucură-te purtătoare a toată dumnezeirea” (Utrenia Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, la Laude).
Dar Biserica, făcând distincție clară între Cel ce are viața și iubirea nesfârșită prin Sine și între Născătoarea lui Dumnezeu ca om, care a primit în ea pe Cel ce are această viață și iubire prin Sine și rămâne pururea strâns unită cu El, pe de o parte o numește pururea rugătoare pentru noi, pe de alta o socotește că prin ea însăși ne vin nenumăratele ajutoare pentru care se roagă. Ea e unită mai strâns cu Fiul ei decât toată făptura, fiind mai îndumnezeită decât toată zidirea. Dar e cel mai unită nu numai pentru că e Maica Lui atotiubitoare, ci și pentru că dându-și seama mai mult decât toată făptura de mărirea dumnezeirii Lui, datorită maximei apropieri față de El, se roagă Lui mai intens decât orice făptură, însăși această rugăciune fiind deci și ea un mijloc al acestei strânse uniri cu El. Rugăciunea ei este unită cu iubirea ei. Cu cât e mai mare iubirea ei față de El și cunoașterea Lui de către ea, cu atât I se roagă mai mult. Dar tocmai pentru că este unită cu El la culme prin calitatea ei de Maică atotiubitoare și neîncetat rugătoare, datorită cunoașterii culminante a Lui într-un extaz sau al iubirii totale, ne poate și da mai mult decât oricare din această unire cu întreaga vistierie a bunătăților, toate ajutoarele.
Astfel, în rugăciunea către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu de la sfârșitul Acatistului Bunei Vestiri, Biserica alternează lauda puterii ei de a face orice bine cu cererea rugăciunilor ei către Domnul Iisus Hristos. După ce îi spune la început: „Prea Curată Doamnă, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, care poți face tot binele”, după puțin îi cere: „Și acum, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, întru tot cântată, nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de tot sfatul celui înșelător și de toată primejdia”. Apoi continuă unind fapta ei de ajutorare cu rugăciunea ei pentru noi, ceea ce înseamnă că fapta ei e nedespărțită de fapta Fiului rugat de ea și unit cu ea: „Ci până la sfârșit, cu rugăciunile tale ne păzește neosândiți, ca prin paza și cu ajutorul tău mântuiți fiind, mărire… să înălțăm lui Dumnezeu”.
Tot ajutorul, toată puterea își are ultimul izvor în Dumnezeu. Dar cel ce se roagă cu toată căldura se unește cu Dumnezeu. Și deci nu se mai poate spune că Dumnezeu ajută pe cineva în mod despărțit de cel ce se roagă pentru el. Dar cea mai fierbinte rugătoare către Dumnezeu pentru noi este Născătoarea de Dumnezeu, datorită inimii ei de mamă a Lui.
Ea se unește prin rugăciunea fierbinte și neîncetată, care niciodată nu socotește că a ajuns la capătul ei, cu abisul iubirii lui Dumnezeu față de noi, pe care vrea să-l soarbă întreg în sine. Ea se scufundă astfel tot mai adânc în acest abis al iubirii lui Dumnezeu, făcându-și-l propriu ei. Inima ei nu se mai satură de a-și însuși iubirea lui Dumnezeu față de noi și deci de a-și aprinde tot mai mult iubirea sa față de noi. În rugăciunea ei ce tinde să se umple de o iubire tot mai mare se efectuează unirea ei nemărginită atât cu Dumnezeu, cât și cu noi. Prin rugăciunea ei ce tinde să cuprindă infinitul iubirii lui Dumnezeu față de ea și infinitul milei față de noi, își face lăuntrice toate darurile lui Dumnezeu cele pentru oameni, dar și le face lăuntrice nu numai pentru ea, ci și pentru a le revărsa spre noi, odată ce grija de noi este motivul principal al rugăciunii ei, dat fiind că își face proprii și toate necazurile noastre. Astfel rugăciunea ei se umple de puterea ce-i vine din Dumnezeu. Pe măsura rugăciunii ei este și puterea ce o primește și o revarsă din Dumnezeu peste noi.
Vorbind de unirea ei cu Cel ce S-a născut din ea și are în El viața nesfârșită și de folosul pe care ea îl revarsă astfel peste noi, Biserica spune în cântarea ei: „Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru rugăciune neadormită și întru folosință nădejdea cea neschimbată, mormântul nu a ținut-o, căci ca pe Maica Vieții la viață o a mutat Cel ce S-a sălășluit în pântecele ei cel pururea feciorelnic” (Condacul de la Utrenia Adormirii). Mormântul nu o a ținut pentru că nu i-a putut opri rugăciunea, sau legătura vie cu Dumnezeu și manifestarea cea mai puternică a conștiinței spirituale de persoană. Însăși pururea fecioria ei, unită cu calitatea de Maică, exprimă legătura ei îndoită cu Dumnezeu, Fiul ei.
Văzând-o prin aceasta ca subiect plin de iubire și deci de putere al izbăvirii noastre din toate nevoile, credincioșii îi cântă cu convingere foarte des: „Apărătoarei Doamne, pentru biruință, mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție (Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi). Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozește-ne pe noi din toate nevoile, ca să-ți strigăm ție: Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară”.
Dar calitatea ei de subiect al ajutorului ce ni-l dă, al faptelor de apărare din nevoi, nu e despărțită de calitatea ei de rugătoare plină de cea mai fierbinte și nesăturată iubire față de Dumnezeu și față de noi. (†¦)
Unirea rugăciunii Maicii Domnului către Dumnezeu și a ajutorului de la Dumnezeu către noi ce ne vine prin ea și-a găsit o expresie simbolică, în cultul Bisericii Ortodoxe, în vorbirea ei frecventă a acestuia despre Acoperământul Maicii Domnului ținut de ea întins peste noi spre apărarea noastră de toți vrăjmașii și de toate nevoile, ca și spre ajutorarea ce ne vine prin el. (†¦)
Acoperământul Maicii Domnului, susținut puternic prin rugăciunea ei neadormită, înseamnă multe lucruri: ocrotirea, păzirea, apărarea, dar și sprijinirea noastră și dăruirea a tot lucrul bun și de folos.
Multele înțelesuri ale acoperământului Maicii Domnului și întemeierea lui pe rugăciunile ei către Fiul ei sunt descrise în cântările la sărbătoarea „Acoperământului Maicii Domnului” din 1 octombrie. Sărbătoarea aceasta s-a rânduit în urma unei vederi a călugărului Andrei cel nebun pentru Hristos în Biserica Vlaherne din Constantinopol, în zilele împăratului Leon cel înțelept (secolul al X-lea), vedere prin care s-a confirmat înțelegerea de mai înainte a ajutorului Maicii Domnului ca un acoperământ întins de ea peste lume. Acest călugăr sfânt a văzut pe Maica Domnului ca un acoperământ întins de ea peste lume. Acest călugăr sfânt a văzut pe Maica Domnului în timpul unei privegheri de toată noaptea, la care participa o mare mulțime de credincioși, stând în văzduh ca ocrotitoare a toată lumea și rugându-se și acoperind poporul, cinstitul ei omofor strălucind de lumină și înconjurată de oști cerești și de mulțime de sfinți, care stăteau în haine albe împrejurul ei. Întrucât omoforul închipuiește luarea pe umeri a grijii pentru poporul credincios, în acoperirea noastră de către Maica Domnului cu omoforul se arată apărarea noastră de către ea dinspre orice rău, din răspunderea luată de către ea pentru noi, răspundere care o face să se roage pentru noi neîncetat și cu fierbinte stăruință Fiului ei. (†¦)
Acoperământul Maicii Domnului este strălucitor de lumină, pentru că el alungă dimprejurul nostru și din noi întunericul irațional al patimilor și viforul ispitelor, dar și pentru că prin el străbate ca printr-un nor străveziu lumina soarelui Hristos. (†¦)
În unirea maximă a Fiului lui Dumnezeu cu Maica Sa, care L-a făcut ca om, comunicându-I sângele și simțirea ei, se arată nu numai îndumnezeirea pământului, ci și înomenirea cerului prin ridicarea în el, lângă Fiul lui Dumnezeu, a celei mai intense iubiri omenești, a iubirii materne, în forma ei cea mai curată.
* Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului, Ocrotitoarea”, Glasul Bisericii, 1979, nr. 9-10, pp. 938-950 (Titlul și sublinierile din text aparțin redacției „Ziarului Lumina”).
note
1 Ibidem, p. 218
2 Ca Maică și Mireasă vede W. Nyssen pe Sfânta Fecioară în fresca din semicercul de deasupra portalului de apus al Mănăstirii Humor. Vezi W. Nyssen, Pământ cântând în imagini, București, 1978, p. 146: „Pruncul pe care L-a născut Maria este în același timp Mirele ei”.
3 Idem, op. cit. , p. 147
4 Martin Jugie, Theophanes Nicaenus (†381), Sermo in Sanctissimam Deiparam, Roma, 1935, cap. XII, p. 150 și următoarele.
(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 11 august 2013)
