Președintele Academiei a răspuns luni la trei întrebări primite de la participanții la Congresul Studențesc Aniversar al Serbării de la Putna. Prima a fost despre valoarea și capacitățile noii generații. Mai este aceasta capabilă să dea mari creatori ca Sadoveanu sau Nichita Stănescu? „Fiecare generație are sentimentul nimicniciei sale”, a răspuns Acad. Ioan-Aurel Pop, dar „nimic nu e pierdut, să știți”.
Andrei Marin, student din Iași, i-a transmis Președintelui Academiei Române următoarea întrebare: „Cum vedeți noua generație ce are să vă înlocuiască? Are noua generație potențialul să se ridice la standardele celor dinaintea lor? Ați găsit potențiali scriitori pe măsura lui Sadoveanu, ori poeți, precum Nichita Stănescu în această generație?”
Redăm în continuare răspunsul integral al lui Ioan-Aurel Pop. Intertitlurile aparțin redacției.
Fiecare generație are sentimentul nimicniciei sale, dar nimic nu e pierdut
Răspunsul Acad. Ioan-Aurel Pop la prima întrebare primită de la participanții la Congresul Studențesc Aniversar al Serbării de la Putna.
Grea întrebare. Eu, care predau de o viață întreagă în școli de toate felurile – nu am predat numai la universitate –, nu am avut impresia că elevii și studenții de astăzi sunt mai proști decât elevii și studenții generației mele. Dimpotrivă. Unii te pun în încurcătură într-o manieră destul de viguroasă și trebuie să știi să dialoghezi pe măsura evoluției ideii de dialog.
Vreau să vă spun că, în problema aceasta a valorii generației de azi și a valorii generațiilor de mâine în comparație cu ce a fost ieri, noi cădem în extreme, cum ni se întâmplă mereu. Sunt astăzi unii care spun că sunt cei mai deștepți din lume și alții care spun că niciodată nu vor mai fie alții ca Eminescu, Sadoveanu pe lumea aceasta.
Ceea ce vreau eu să vă spun, din constatările mele de istoric, este că fiecare generație are sentimentul nimicniciei sale. Gândiți-vă: Eminescu, în Epigonii, zice: „Iar noi? Noi, epigonii?…” și vorbește de filele de aur ale culturii noastre, de marii scriitori din trecut, care au scris „o limbă ca un fagure de miere”. Și, despre el și generația lui, aproape nimic.
Și noi spunem despre generația lui Eminescu că este generația de aur sau perioada clasică a literaturii române, nu?
Prin urmare, sentimentul nimicniciei îl avem și cei care avem o oarecare cunoaștere simțim întotdeauna că în trecut s-a făcut mult și bine, fiindcă diminuăm defectele, trecem peste ele, nu vedem nimicniciile din trecut.
Nici în epoca în care s-au făcut Serbarea de la Putna de acum 150 de ani nu se înțelegeau mai bine românii decât se înțeleg astăzi. Se certau între ei… uitați-vă la Eminescu ce diatribe are contra lui C.A. Rosetti…
Și, totuși, lumea a mers înainte.
Nu putem exista în afara credinței și culturii
Nu sunt îngrijorat deloc și sunt convins că vor fi scriitori la fel de buni, chiar dacă nu vor mai fi neapărat cu pana, cu stiloul, cu pixul, ci vor fi creatori de imagini vizuale poate.
Pe mine mă întreabă câteodată lumea: „Ce se va întâmpla, domʼ profesor, că dispare cartea tipărită?” Apăi, dragii mei, cartea tipărită a apărut pe la 1455, odată cu Guttenberg. Generații întregi de oameni au folosit manuscrise, role de papirus în trecut, codice manuscrise. Nu au avut lumină electrică, dar au lăsat opere de nemuritoare.
Cartea tipărită există, deci, de vreo 550-570 de ani. Și după cartea tipărită, dacă nu distrugem planeta cu mâna noastră, prin diferite metode, vor exista oameni de spirit, căci omul, ca ființă, nu poate exista în afara spiritualității, în afara credinței, în afara culturii. Și vor fi creatori de cultură de altă factură.
Astăzi, de exemplu, se preferă istoria viitorului. Oamenii se uită mai cu drag la Stăpânul Inelelor decât la Prâslea cel Voinic și merele de aur. Deși și Prâslea cel Voinic și merele de aur este tot ficțiune. Cine a văzut mere de aur, efectiv? Dar ne place Harry Potter. Acum am auzit, apropo de corectitudinea politică de azi, că nici asta nu mai merge, cu Harry Potter, că trebuie să trecem la altceva.
Dar, dincolo de toate acestea, mi se pare că spiritul acesta iscoditor, căutător, pe care îl au tinerii va produce poate povestitori la fel de buni ca Sadoveanu.
Eu mă îndoiesc, că eu sunt generație expirată și mie-mi place să citesc Frații Jderi de câte ori mă întristez de ceva și, când mă gândesc la Jupâneasa Ilisafta și la Manole Jder, mă apucă așa o veselie pentru Evul Mediu, știți, încât mă gândesc și eu câteodată ca un antecesor de aici ce bine era pe vremea Sărmanului Dionis.
Iar Nichita Stănescu a fost unic, a ars ca o flacără. N-a fost născut din mamă româncă din punct de vedere etnic, dar a fost mai român ca zeci de mii, sute de mii, milioane de români, pentru că nu sângele contează – cum îmi spun unii, care mă întreabă dacă eu am sânge de dac sau de roman –, ci contează educația, dragii mei.
Privirea spre trecut, o formă de educație
Dacă neglijăm educația, nu ajungem nici englezi, nici francezi, nici români.
Dacă iau un copil român de un an și îl cresc într-o familie de danezi, când are 20 de ani e danez și ne spune că Hans Christian Andersen e strămoșul lui.
Xenopol nu a fost român de neam. Alexandru Davila, fiu lui Carol Davila, care a scris una din cele mai frumoase drame istorice din literatura română, zice la un moment dat, în Vlaicu Vodă:
„Doamnă, datina străbună e mai mult decât o lege. / Domnul ce-și cunoaște țara din chiar traiul ei culege / Obiceiuri de tot felul, trebuințe de-orice soi, / Năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi. / El le cerne, le frământă, le topește, le strecoară. / Și le toarnă, ca-ntr-o matcă, în cuvântu-i către țară. / Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români, / Timp de veacuri, neamul țese datina de la bătrâni. / Pruncul de la sân o soarbe-n fiecare strop de lapte; / Leagănul în care doarme i-o șoptește-n blânde șoapte; / I-o mai spune vechiul basm de bunică povestit; / Doina lung i-o cântă-n frunză când e vârsta de iubit; / Arcul, ghioaga din perete pururi i-o aduc aminte; / O citește-n pomenirea de pe lespezi de morminte.”
De aceea, eu astăzi mi-am luat o pauză de la mine, nerespectând programul preasfințiților părinți de aici, și m-am strecurat în cimitir, să văd mormântul Maicii Benedicta, că și din morminte învățăm.
Nimic nu e pierdut, să știți!
Vezi și:
- Mesajul Patriarhului la „Serbarea de la Putna – 150”: Aniversare și comemorare pentru mai multă comuniune românească
- PF Daniel: Să nu ne gândim dacă avem majoritate, ci dacă ne aflăm în adevăr (INTEGRAL)
- Patriarhul: Secularizării actuale nu i se poate răspunde decât printr-o sfințenie mai intensă a vieții (INTEGRAL)
- Serbare Putna – 150: Este nevoie ca Biserica să intre în dialog cu tinerii, spune Patriarhul
- Congresul Studențesc Aniversar de la Putna | În imagini
- Ioan-Aurel Pop îi îndeamnă pe tineri să studieze în România: Rătăcindu-ne din calitatea de român, ne pierdem rostul
Foto credit: Basilica.ro / Mircea Florescu
