Călcând cu moartea pe moarte, Mântuitorul intră într-un mod de existență cu totul deosebit de acela pe care noi îl trăim în dimensiunile vieții pământești. Prin acest fapt El a deschis porțile nemuririi pentru toți oamenii.
Învierea e o realitate nouă, fiind opera exclusivă a lui Dumnezeu, expresie a aceleași iubiri divine prin care lumea a fost creată din nimic. Fără îndoaială numai Dumnezeu, autorul Creației, a putut să restaureze făptura în starea primordială și să o ridice pe planul unei relații cu El. Pentru Sf. Maxim, învierea reprezintă bunul suprem pe care ni l-a dăruit Fiul lui Dumnezeu, care cuprinde atât dobândirea nemuririi, în sensul mântuirii din condiția păcatului și a stricăciunii cât și a îndumnezeirii ca finalitate a ființei create. Învierea Domnului, ne învață Sf. Maxim, nu poate fi atribuită unei puteri natural omenești a Mântuitorului. Învierea e un act a voinței creatoare, așa cum reiese din această afirmație: „În Iisus Hristos, hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat rușinea comună a stricăciunii întregii firi”.
Învierea și actul creației au o trăsătură comună; ele nu se datoresc unor cauze imanente și nu se pot înțelege ca provenind din forțe și împrejurări naturale antecedente. Creația din nimic a însemnat un act prin care s-a produs ceva în afară de Dumnezeu, un subiect absolut nou, neavând un temei nici în firea lui Dumnezeu și nici în vreo posibilitate de a fi în afară de Dumnezeu. Temeiul existenței făpturilor este cuvântul Creator al Tatălui Ceresc. Căderea făpturii în adâncul propriului său neant a adus cu sine necesitatea de a fi întemeiată din nou și definitiv pe aceeași temelie a voinței divine prin care toate s-au făcut. Sfântul Maxim exclude posibilitatea unui dualism între creație și răscumpărare, pentru că toate făpturile vin de la Dumnezeu și merg la Dumnezeu, toate sunt create în Hristos și răscumpărate în Hristos. Luând natura omenească din sângiuirile Prea Curatei Maicii Sale și înălțând-o întru slavă de-a dreapta Tatălui, Mântuitorul ne încredințează că Dumnezeu există nu numai în afară de lume, ci în chip negrăit există și înăuntrul ei, iar lumea participă de pe acum la fericirea dumnezeiască a vieții ce va să fie. Învierea e un eveniment de o valoare universală și prin aceasta lumea, ca și omul, e transfigurată de slava cerească, dobândind arvuna nemuririi. Hristos, zice Sfântul Maxim, „a dezvăluit însăși adâncul cel mai dinlăuntru al bunătății părintești și a arătat în Sine sfârșitul pentru care au primit făpturile începutul existenței. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile și cele aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul existenței și sfârșitul lui Hristos” (Răspunsuri către Talasie,Întrebarea 60, Scolii, în „Filocalia”, vol 3, ediție electronică, pagina 356).
(Articol preluat de pe site-ul doxologia.ro)
