Service Orthodoxe de Presse a anunțat într-un articol, apărut pe 11 septembrie că noul secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor a fost primit la sediul Patriarhiei Ierusalimului.
Noul secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pastorul Olav Fykse Tvelt, a fost primit, pe 2 septembrie, la sediul Patriarhiei din Ierusalim, de Patriarhul Teofil al III-lea, primatul Bisericii Ortodoxe din Israel, Iordania și teritoriile palestiniene, indică un comunicat de presă al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, citat de „Ziarul Lumina’.
În timpul acestei întâlniri, Patriarhul Teofil i-a oferit Ordinul Sfântului Mormânt, cea mai înaltă distincție a Patriarhiei din Ierusalim. ‘Susținem în întregime lucrarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor și acțiunea dumneavoastră, mai ales în domeniul luptei pentru pace, justiție și reconciliere în lume’, a declarat cu această ocazie Preafericirea Sa. ‘Patriarhia Ierusalimului împărtășește în special deosebita dumneavoastră preocupare pentru pacea din Orientul Apropiat și bunăstarea tuturor locuitorilor din această regiune, la fel ca și neliniștile dumneavoastră în ceea ce privește viitorul prezenței creștine pe pământul sfânt’, a continuat Patriarhul Teofil, înainte de a-l asigura pe pastorul Tvelt de continuarea participării Bisericii sale la lucrările consiliului, subliniind că mișcarea ecumenică ar trebui să ‘favorizeze unitatea șîntre Bisericiț fără a crea tulburări’. ‘Mișcarea ecumenică este mișcarea Crucii, aceasta trebuie să fie pentru noi o reamintire a faptului că aceasta ne unește în credință și în serviciul nostru pentru viața lumii’, a declarat la rândul său secretarul general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor în timpul alocuțiunii sale.
Biserica, față în față cu politica
Jean-Pierre Denis și Laurent Grzybowski, autorii articolului publicat în săptămânalul ‘La Vie’ pe 9 septembrie, propun o anchetă asupra unei Biserici mai puțin conservatoare decât pare, mai ales când e vorba de a apăra demnitatea umană.
Nicolas Sarkozy și André Vingt-Trois s-au întâlnit luni, 6 septembrie, cu multă discreție. Întâlnirea a fost anunțată la radio de Claude Guéant, dar nici o agapă nu a figurat pe agenda oficială și în nici o scrisoare oficială a Bisericii Catolice. Șeful Episcopiei catolice se întâlnește cu șeful statului laic de mai multe ori pe an. Întâlnirea dintre președinte și cardinal dovedește până în ce punct cuvântul Bisericii poate avea greutate într-o țară atât de renumită pentru decreștinizare, precum este Franța.
De asemenea, și schimbul – mediatizat – între cardinal și ministrul de interne (și culte), Brice Hortefeux, a fost util pentru ambele părți, care doreau o reîncadrare a situației. Biserica Catolică nu este cu nimic împotriva acestui guvern. Ea nu contestă legea republicană. Dar aceasta este martorul situațiilor de suferință care o determină să vorbească cu voce tare.
În Franța se înlătură în general discursul eclesial, fără a ține cont de acesta. Nu se întâmplă decât rar ca acesta să apară pe prima pagină a ziarelor și cu atât mai puțin sub un aspect pozitiv. A cui este vina? A emițătorului, care lansează marea vâltoare a comunicatelor de presă, mesaje îmbrăcate în considerații pioase. Apoi, e vina receptorului. Cuvântul catolic este prea serios și subtil din punct de vedere mediatic, este de părere Jean-Pierre Denis.
Creștini la celălalt capăt al telefonului
Revista săptămânală franceză ‘La Vie’ a publicat în ediția din 9 septembrie un articol semnat de Constance de Buor, care prezintă cadrul în care își desfășoară activitatea o asociație care constituie echipe de voluntari creștini, dispuși să răspundă la apelul telefonic al persoanelor care simt nevoia să vorbească despre durerile, singurătatea și suferința lor.
Ei sunt cei care îi ascultă pe cei pe care nu îi aude nimeni. Cu discreție, femei și bărbați cu credință în Dumnezeu ascultă de la celălalt capăt al telefonului necazurile, singurătatea și întrebările celor care îi sună. O doamnă în vârstă, izolată, o femeie cu probleme psihiatrice, un tată în șomaj, un necunoscut care își pune întrebări despre credință… nevoile sunt enorme, iar echipele caută noi voluntari.
O școală de răbdare și umilință
‘Nevoia pe care o are cineva care suferă din cauza singurătății, a culpabilității, căruia îi este teamă sau rău, este primordială, vitală’, spune o doamnă care ascultă la telefon aceste persoane și care face parte din grupul SOS Creștinii vă ascultă. Voluntarii nu sunt terapeuți. Ei ascultă problemele și întrebările, fără prejudecăți. Și, mai ales, aceștia învață să asculte în liniște, fără a da sfaturi. ‘Este mai dificil decât pare. Pentru a fi cu adevărat prezent la ceea ce spune celălalt nu trebuie doar să taci, ci nici să nu te gândești la ce răspuns ai putea da’, observă un alt ascultător. O școală de răbdare și de umilință, mai ales cu cei care sună în mod constant și ale căror povești se cunosc deja. Să asculți în mod activ înseamnă de asemenea să-l ajuți pe celălalt să formuleze ce are de spus. ‘Uneori aceste persoane se aud vorbind pentru prima dată despre ce au făcut sau despre motivul pentru care suferă. Chiar și atunci când cunoști cuvântul pe care îl au pe vârful limbii, nu trebuie în nici un caz să îl spui în locul lor, ci doar să reformulezi ceea ce îți este împărtășit.’
O mărturisire de speranță
Persoanele care sună nu ajung din întâmplare la numerele creștinilor. ‘Pe linia noastră, un bărbat sună în fiecare dimineață la ora 6 pentru a citi Evanghelia zilei împreună cu noi’, povestește un voluntar. ‘Cei care sună așteaptă o vorbă anume care să le redea speranța. Eu le vorbesc despre Hristos al iubirii, care nu judecă… Le spun că, în toate aceste dificultăți, Dumnezeu nu încetează să le fie alături’, continuă o doamnă din echipa SOS Creștinii vă ascultă.
Cum să găsești cuvântul potrivit, forța de a asigura acest serviciu? În rugăciune, spun cei care ascultă. ‘Mulți citesc Evanghelia înainte de a începe să răspundă la apeluri. Fac acest lucru cu multă umilință’, observă o persoană care se ocupă de una dintre aceste linii telefonice.
O formare specifică
Printre serviciile Bisericii, ascultarea este o vocație aparte. În general, cerem voluntarilor o scrisoare de motivație. Aceștia sunt formați pe durata unui stagiu, apoi în mod punctual, pentru a învăța cum să gestioneze tăcerile, cum să răspundă persoanelor agresive, cum să reformuleze. De asemenea, formarea permite unora să realizeze că nu sunt făcuți pentru acest lucru.
Echipele sunt însoțite de psihologi sau terapeuți. Ele se reunesc în fiecare lună pentru a face schimb de experiențe și impresii. ‘Cei care ascultă trebuie să poată exprima ceea ce au simțit în timpul unor apeluri complicate. Trebuie să îi ajutăm să accepte că un apel hiperagresiv nu este neapărat un efort în van, ci poate singura modalitate pentru unele persoane de a simți că există’, explică un terapeut.
Se încearcă de asemenea să se decodeze ceea ce se află în spatele cuvintelor. O femeie a întrebat-o pe o ascultătoare dacă cunoaște pe cineva care poartă stigmate… Ce să răspunzi la așa ceva? Cum să continui discuția? Poate că încerca să spună: ‘Dacă mi-ați putea vedea suferința, ați înțelege cât de greu îmi este’…
