Marți se împlinesc 79 de ani de la mutarea la cele veșnice a unei talentate descendente dintr-o familie boierească, scriitoare care era cât pe ce să devină regină: Elena Văcărescu.
A fost scriitoare premiată de Academia Franceză, diplomat care a reprezentat România la Societatea Națiunilor (instituția predecesoare a Organizației Națiunilor Unite de azi) și prima femeie aleasă în Academia Română – ca membru de onoare.
S-a născut în 21 septembrie 1864 la București, fiind strănepoata lui Ienăchiță Văcărescu, cel care, cu un secol mai înainte, fusese unul dintre primii poeți importanți care au scris în limba română și autorul celei dintâi gramatici românești tipărite.
De asemenea, C.A. Rosetti, revoluționarul pașoptist, era unchiul ei, după cum Elena Văcărescu avea să-i mărturisească lui Victor Hugo într-o întâlnire din 1885.
Elena Văcărescu și-a petrecut copilăria într-o casă de lângă Dealul Mitropoliei, apoi a studiat la Paris, unde a audiat cursuri pe teme de literatură și filosofie. Nu a obținut o diplomă, pentru că acest lucru nu era uzual pentru femei în epocă, ele neavând un parcurs profesional ulterior.
În 1886 a publicat, la Paris, „Chants d’Aurore”, debutul ei în poezie, lăudat de critici și premiat de Academia Franceză.
O logodnă regală urmată de exil
În 1888, a devenit domnișoară de onoare a Reginei Elisabeta, cunoscută ca poetă sub pseudonimul Carmen Sylva. Regina o aprecia mult pentru erudiție și talentul literar și la fel și fiul ei, Principele Moștenitor Ferdinand. În jurul anului 1890, Elena Văcărescu s-a logodit în secret cu Principele Ferdinand.
La logodnă s-au opus atât Casa de Hohenzollern, de care aparținea Principele Ferdinand, cât și înalții demnitari români ai vremii.
Primii nu agreau intrarea în familie de sânge considerat mai puțin „albastru”, iar ceilalți considerau că transformarea dinastiei regale a României într-una pământeană reprezenta o abandonare a principiului imparțialității și stabilității Casei Regale, o redeschidere spre probabilitatea reluării certurilor politice care măcinaseră Țările Române.
Elena Văcărescu a fost nevoită să se exileze la Paris. Ea a scris ulterior că, la despărțire, i-a spus principelui: „Doar România și viitorul ei contează. Vei fi un rege mare! Restul, fericirea ta sau a mea nu înseamnă nimic”.
Ascensiunea literară și slujirea ca diplomat
Stabilită la Paris, Elena Văcărescu a început să scrie și să publice mult și chiar să organizeze un salon literar propriu, pe care îl frecventau marii scriitori ai vremii: Marcel Proust, Miguel de Unamuno, Paul Valéry. S-a bucurat de succes. O piesă scrisă de ea, „Cobzarul”, s-a jucat la Monte Carlo și Paris.
După Primul Război Mondial, Elena Văcărescu a devenit membră a delegației României la Conferința de Pace de la Paris, apoi a fost aleasă secretar general al Asociației Române de pe lângă Societatea Națiunilor. Aici, a colaborat cu Nicolae Titulescu, cel mai mare diplomat român din istorie.
Recunoașterea
În 11 iunie 1925 a devenit prima femeie aleasă în Academia Română, devenind membră de onoare a acestui for, la propunerea mai multor personalități, printre care Nicolae Iorga și Mihail Sadoveanu. Atât statul român, cât și cel francez, i-au conferit înalte distincții pentru munca depusă.
Elena Văcărescu a dus o neobosită muncă de promovare a culturii românești peste hotare. A tradus în franceză poezii de Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Minulescu, George Topîrceanu, și alții, dar și ei au fost traduse în multe limbi, între care italiană, daneză, olandeză și chineză.
A trecut la cele veșnice în 17 februarie 1947 la Paris, unde a fost înhumată până în 1959, când rămășițele ei pământești au fost aduse la Cimitirul Bellu din București, alături de ale strămoșilor Văcărești.
A lăsat moștenire moșia de la Văcărești Academiei Române, cu scopul de a deveni loc de retragere și creație pentru poeți.
Surse: Forbes; Radio România Cultural
