La împlinirea a 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, istoricul Dorin Stănescu a detaliat, la Radio Trinitas, etapele și contextul acestei reușite.
Prof. dr. Dorin Stănescu a intervenit telefonic, vineri dimineață, în Emisiunea Viața Cetății.
Redăm, în continuare, transcrierea dialogului dintre istoricul Dorin Stănescu și prezentatorul emisiunii, Victor Stoica.
Radio Trinitas: Care au fost etapele acestei veritabile ofensive diplomatice care, într-un final a condus la ceea ce sărbătorim astăzi, la autocefalia Bisericii noastre?
Dorin Stănescu: Din perspectiva istoricului, există două etape și ambele sunt legate de prefacerile pe care societatea românească le cunoaște începând cu a doua jumătate a secolului XIX.
Mă refer aici, pe de o parte, la Unirea de la 1859 și domnia lui Alexandru Ioan Cuza, când se începe acest proces de obținere a autocefaliei, iar a doua etapă începe cu anul 1866 și implicit cu venirea pe tronul României a domnitorului și ulterior regelui Carol I și se încheie, așa cum se cunoaște, în ziua de 25 aprilie 1885, odată cu emiterea Tomosului de către Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol.
Despre autocefalie trebuie povestit un pic mai mult și, sigur, timpul ne va permite în această dimineață să prezentăm ascultătorilor noștri câteva aspecte, câteva elemente ale acestei istorii încununate de succes.
Termenul de autocefalie provine din limba greacă, din cuvintele autos, care înseamnă „prin sine însuși, propriu”, și kefali, care înseamnă „cap”. Practic, cuvântul desemnează independența unei Biserici, o Biserică având o conducere proprie, un organism de conducere fiind Sfântul Sinod, evident, prezidat de Întâistătătorul acelei Biserici.
Am să îl evoc pe Nicolae Iorga, cel care, în lucrarea sa intitulată Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, afirma că, inițial, Biserica Ortodoxă a românilor a avut o largă autonomie, și, mai spune el, cât de înalt loc îl avea, pe la 1600, mitropolia Moldovei, bucurându-se de drepturi patriarhale și cât de mare a fost în tot Orientul Creștin jertfa pentru legea creștină a țărilor noastre. Așadar, el arată, și ceilalți istorici au fost de acord cu afirmația lui Iorga, că, în mare parte din Evul Mediu Biserica noastră, Mitropolia Moldovei, cea a Ungrovlahiei, se bucuraseră de astfel de autocefalie.
Secolul Fanariot
Însă, situația de fapt s-a schimbat odată cu Secolul Fanariot, care a însemnat o aservire pregnantă a Țărilor Române de către turci și, mai ales, o golire de sens a instituției domnești.
Așadar, în Secolul Fanariot, lucrurile s-au schimbat și nu neapărat în bine. Cu Secolul Fanariot, din păcate, s-a accentuat și preeminența elementului grecesc în rândul elitei Bisericii Ortodoxe din spațiul românesc, o preeminență dublată și de greșita acțiune a aceleiași elite de a exploata necugetat resursele economice, pe care, cu generozitate, domnitorii și boierii români din vechime le lăsaseră cu dragă inimă spre folosul Bisericii locale, dar mai ales și spre susținerea Ortodoxiei din zonele aflate la mari distanțe, la granițele Imperiului Otoman.
Îndepărtarea aceasta de spiritul și litera documentelor de Danie a generat în primele decenii ale secolului al XIX-lea un puternic curent antigrecesc, xenofob chiar, împărtășit de o mare parte a societății românești și în centrul acestui curent s-au aflat clericii greci, mai mari peste centrele spiritualității românești, acele mănăstiri și metocuri închinate pe care le-au neglijat în favoarea interesului fanarioților de la Constantinopol.
Curentul acesta antigrecesc, dublat la acea vreme de ideile radicale ale unui laicism venit pe filieră franceză în spațiu românesc și împărtășit de unii dintre cei care, la 1848, au trasat parcursul modernității românești, a devenit unul foarte puternic și a coalizat întreaga societate românească.
Trebuie să spunem că, din aceste considerente, după ce, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales, societatea românească a început să adopte o serie de măsuri care să schimbe cumva această situație de fapt.
Radio Trinitas: A început, practic, un proces de modernizare despre care am mai vorbit cu dumneavoastră aici la Radio Trinitas, de modernizare a statului. Cum s-a manifestat, dacă vorbim de perioada domniei lui Cuza, această modernizare în planul vieții bisericești?
Dorin Stănescu: Trebuie să precizăm și să cităm un istoric, Keith Hitchins, care a arătat că, încă de la începutul domniei sale, Cuza a fost inițial un partizan înfocat al unui stat laic. El era hotărât să plaseze Biserica Ortodoxă, sub supravegherea statului, în toate problemele, în afară de cele strict teologice. Un obiectiv pe care l-a și realizat în mare măsură.
Contribuția lui Al. I. Cuza
Însă, tot Cuza, spre meritul său, a declanșat și a susținut activ procesul de autocefalie a Bisericii, un proces care, evident, a fost blocat și refuzat de Patriarhia de la Constantinopol, care a fost antagonizată, să spun așa, de legislația în plan bisericesc adoptată sub domnia lui Cuza, dar mai ales de consecințele economice pentru Patriarhia de la Constantinopol și nu numai, care au fost generate de legea secularizării averilor mănăstirești.
Cuza a adoptat în data de 3 decembrie 1864 un decret organic, în care a invocat drepturile antice, spunea el, ale Bisericii independente a Daciei și, prin acest decret, se înființa o Autoritate sinodală centrală pentru afacerile religiei române. Decretul acesta avea în cuprinsul său 26 de articole, era însoțit de un regulament pentru alegerea membrilor sinodului general al Bisericii Române, etc. Din perspectiva discuției noastre, cea mai importantă precizare din acest decret organic era cuprinsă în articolul 1, care sublinia că, „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină întru tot ce privește organizarea și disciplina”.
Practic, Alexandru Ioan Cuza a încercat și a proclamat independența Bisericii Ortodoxe Române, însă, trebuie spus că, la acea vreme, lucrul acesta era cam dificil de realizat. Însă fusese făcut un prim pas. Cuza, să zic așa, aruncase o provocare și Patriarhia de la Constantinopol avea să înceapă să reflecteze asupra acestei cereri a românilor.
Un an mai târziu, în 1865, se mai făcea un alt pas spre autocefalie și anume, ierarhul Nifon Rusailă primea titlul de Mitropolit primat. Și lucrul acesta era, de asemenea, important. Însă, în 11 februarie 1866, Cuza a fost detronat și intrăm într-o a doua etapă a acestui proces de obținere a autocefaliei și anume, perioada domniei lui Carol I.
Carol I
Evident că toate aceste evoluții din vremea lui Cuza nu erau încununate de succes. Ele au condus la apariția unor tensiuni majore și trebuiau așteptate timpuri mai bune, care au venit odată cu instalarea noului domnitor, Carol I.
Radio Trinitas: O perioadă fastă, cea a domniei lui Carol I, caracterizată de împliniri pe toate planurile vieții sociale și spirituale. Iar implicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și ulterior a regelui Carol I au fost decisive în cadrul acestui proces. Pentru că vorbim de un proces, cum s-a desfășurat acest proces în timpul domniei regelui Carol I? Care au fost etapele și, dacă puteți să nominalizați, să ne spuneți niște nume, ale celor care au condus această, să spunem, luptă pentru autocefalie?
Dorin Stănescu: Sigur că da. Trebuie să fac o mențiune de la început și să afirm că meritele domnitorului și, ulterior, regelui Carol I în obținerea acestui statut de Biserică autocefală pentru Biserica Ortodoxă Română au fost considerabile. Am cercetat jurnalul său din perioada 1881-1885 și am văzut implicarea sa profundă și personală în acest proces.
La un moment dat, cred că prin 1881, spre sfârșitul anului, notează în jurnalul său că Mitropolitul primat a venit la dejun la Palatul Regal și i-a vorbit Regelui despre faptul că Biserica Ortodoxă Română ar fi dorit să își obțină autocefalia, iar Carol a notat în jurnalul său că este de acord cu acest fapt și vom vedea mai târziu că el s-a implicat în nominalizarea unor diplomați care să fie capabili să poarte negocieri încununate de succes cu Patriarhia de la Constantinopol.
Însă, să revin la firul discuției noastre, voi spune că în primul rând încă din anul 1866, deci din primul an al domniei lui Carol I, în Constituția adoptată în acel an, s-a vorbit despre independența Bisericii. La capitolul 21 se scria și citez aproximativ „Biserica Ortodoxă Română este și va fi neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului, în privința dogmelor”.
Așadar, încă din Constituție se vorbea despre faptul că Biserica trebuie să fie independentă. Și nu este întâmplătoare această discuție, pentru că este un proces care se desfășoară în paralel cu acela al obținerii independenței de stat. În 1877 România intră în ceea ce în istoria noastră poartă numele de Războiul de independență, iar în istoria universală poartă numele de Războiul ruso-turc de la 1877-1878. România intră în acest război și la final își obține independența. Următorul pas era și acela al obținerii independenței bisericești.
Până atunci trebuie spus că domnitorul Carol I a fost și un fin diplomat, pentru că la un moment dat, ne spune tot Nicolae Iorga, împăcarea cu Patriarhia Ecumenică după epoca lui Cuza s-a produs, zice el, grație domnitorului Carol I, care l-a vizitat pe Patriarh și l-a flatat. Și, spune Iorga, „vizita prințului la patriarh fu și mai binevenită pentru covârșitoarea vanitate grecească și Ecumenicul era bucuros de aceea că poate primi pe înlocuitorul tiranului Cuza”.
Iată, așadar că de multe ori, prin diplomație, prin acțiune inspirată, domnitorul și, ulterior, regele Carol I a reușit ceea ce bunele intenții ale înaintașului său, Alexandru Ioan Cuza, nu reușiseră.
Acum mai trebuie spus că la un moment dat, în ianuarie 1867, Guvernul a propus un proiect de lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română în care se afirma ceea ce era înscris și în Constituție, că Biserica este și rămâne autocefală, liberă și independentă de orice Biserică străină. Un proiect de lege care a fost îndelung dezbătut și care a fost trimis la Constantinopol, cerându-se un punct de vedere.
Până la urmă, în 1872, a fost dată Legea organică pentru alegerea a mitropoliților și a episcopilor eparhioți, cât și a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxă Române. Practic, această lege proclamă de fapt autocefalia de către Biserica Ortodoxă Română, însă, mai erau pași de făcut până la recunoașterea acestui statut de către Patriarhia de la Constantinopol.
Sfințirea Marelui Mir
Și aici trebuie să remarc faptul că un pas foarte important l-a reprezentat actul din 25 martie 1882, și anume, Slujba de Sfințire a Marelui Mir, care arăta încă o dată independența Bisericii Ortodoxe Române față de Constantinopol.
Evident că reacțiile au și venit de acolo. Patriarhul Ioachim III a adresat o scrisoare ierarhilor români în care îi mustra pentru cum au procedat. În apărarea Bisericii naționale a sărit Mihail Kogălniceanu, care a cerut Parlamentului să sprijine Biserica românească și să intervină la Patriarh. El a afirmat în Parlament următoarele: „Odată cu declararea independenței noastre de la sine devine și Biserica noastră independentă. Încă mai independentă decât mai înainte; iar aceeași poziție a exprimat-o și primul ministru Ion C. Brătianu”.
De fapt, momentul acesta al Sfântului Mir poate fi considerat ca un act unilateral de proclamare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, iar din vara anului 1882 întreaga societate românească și-a unit forțele pentru a determina Patriarhia Ecumenică să recunoască oficial acest lucru chiar dacă prefacerile politice, independența țării și proclamarea regatului nu mai necesitau aprobări din afara țării.
Radio Trinitas: Au fost ultimii pași, practic, în realizarea acestui proiect?
Dorin Stănescu: Începe o perioadă de ofensivă diplomatică între anii 1883 și 1885. Am cercetat Arhiva Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe și acolo am găsit documente care ne arată seriozitatea și temeinicia prin care partea română a discutat și a reușit să obțină această autocefalie. Trebuie spus foarte clar că a existat un efort coordonat între Statul român, prin Ministerul Afacerilor Externe, și Biserica Ortodoxă Română. Acest efort bine coordonat a dus în cele din urmă la obținerea unui astfel de succes.
Petru Mavrogheni
La un moment dat ați întrebat cine au fost persoanele care au jucat un rol important în acest proces. Eu aș sublinia și am mai scris, inclusiv în cotidianul Lumina, despre personalitatea diplomatului Petru Mavrogheni, cel care din 1882 și până în ianuarie 1885 a fost ambasadorul Statului român la Constantinopol și cel care a avut o contribuție decisivă, aș spune eu, în cadrul procesului de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
El a avut un talent de bun negociator, era un diplomat înnăscut și a știut cu mult tact să conducă discuțiile cu Patriarhia pentru a se ajunge la rezultatul dorit de întreaga societate românească. Sunt numeroase documente, numeroase rapoarte pe care acesta le trimite către Ministrul de Externe și în care explică numeroasele discuții pe care le are cu Patriarhul Ecumenic și arată că acesta este de acord cu autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.
Arăta, de exemplu, că toate statele ortodoxe care sunt independente și enumera, la vremea aceea, Rusia – încă din 1523, Grecia la 1850, Serbia la 1879, toate aceste state aveau dreptul la autocefalie și Patriarhul sugera ca această autocefalie să fie obținută prin respectarea unor prevederi formale. Și lucrul acesta în cele din urmă s-a și întâmplat.
În anul 1885 vedem cum Consiliul de Miniștri a luat în discuție problema și s-a decis să trimită două documente către Patriarhul Ecumenic în care să solicite acordarea Tomosului pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
Recunoașterea Autocefaliei
În primul rând a fost trimisă o scrisoare a Mitropolitului Primat, prin care în numele sinodului și cu încuviințarea Regelui Carol I a recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Și al doilea document era o scrisoare a Ministrului Cultelor și al Instrucțiunii Publice, Dimitrie Sturza, în care acesta afirma adeziunea Guvernului Regal la acest deziderat.
Pe 20 aprilie 1885 cele două scrisori au fost expediate, iar Patriarhul Ecumenic a răspuns pe 25 aprilie trimițând o scrisoare care însoțea Tomosul Patriarhal și în care se arăta „Cererea aceasta primind-o cu plăcere ca rațională, dreaptă și corespunzătoare cu așezămintele bisericești ne-am grăbit a o împlini, lucru ce l-am făcut împreună cu Sfântul Sinod eliberând în acest scop Sfântul Tom patriarhicesc și sinodal pe care îl trimitem cu epistola noastră Înaltpreasfântului și mult stimatului Mitropolit al Ungrovlahie și Primat al României, Calinic, prin care Tom binecuvântăm pe Preasfânta Biserică a României recunoscând-o autocefală întru toate de sine administrată și proclamăm pe Sfântul ei Sinod frate în Hristos preaiubit”.
Evident, alături de acea scrisoare a fost dat și Tomosul Patriarhal, prin care se declara că Biserica Ortodoxă Română să fie, să se zică și să se recunoască de către toți neatârnată și autocefală administrându-se de propriul și Sfântul Său Sinod având ca președinte pe mitropolitul Ungrovlahiei și Primat al României. Tomosul se încheia cu formula „în anul Mântuirei 1885, luna aprilie, Indictionul 13” și urmau semnăturile olografe ale lui Ioachim al IV-lea, Arhiepiscop al Constantinopolului și Patriarh Ecumenic, și apoi ale altor zece înalți ierarhi.
Un pic mai târziu, pe 27 aprilie 1885, Regele a decorat cu Ordinul Coroana Română trei personalități din cadrul Patriarhiei de la Constantinopol pentru sprijinul și rolul important pe care acestea îl jucaseră în momentul în care a avut loc, să zicem așa, etapa finală a recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
Iar la 1 mai, în ședința Sfântului Sinod, Ministrul Cultelor, Dimitrie Sturza, avea să dea citire mesajului regal, prin care se aducea la cunoștință că Patriarhul Ecumenic a binecuvântat Biserica Ortodoxă Română ca autocefală, recunoscând-o ca egală și în același timp Regele își exprima mulțumirea pentru faptul că acest proces pe care el l-a susținut încă de la începutul domniei sale se încheia într-un mod fericit.
Statutul de patriarhie
Radio Trinitas: În mod succint, cam acestea au fost evenimentele ce au dus la obținerea autocefaliei. Însă, dacă tot suntem aproape de finalul emisiunii, dar ne apropiem cu o relatare istorică tot mai mult și de prezent, privind mai departe, domnule profesor, în secolul XIX, de ce a fost importantă obținerea autocefaliei și de ce a fost important acest moment pentru, mai târziu în secolul XX, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhie?
Dorin Stănescu: În primul rând, a fost o evoluție, așa cum am arătat mai devreme, care a corelat realitatea din Statul român și statutul internațional al României cu cea a Bisericii. Aveam un stat independent, era nevoie și de o Biserică independentă autocefală. Fără obținerea autocefaliei, nu am fi putut să discutăm la 1925, sigur, de obținerea statutului de patriarhie.
Plus că în sec. XX, în urma Marii Uniri, evident că România și Biserica sa îndeplineau toate condițiile pentru ridicarea la rangul de patriarhie, care confirma în cele din urmă prestigiul deosebit de care țara noastră se bucura în rândul Ortodoxiei internaționale.
Cred că autocefalia a fost un pas necesar, care într-un final a condus la un vis împlinit, anume acela al ridicării Bisericii Ortodoxe Române, în 1925, la rangul de patriarhie.
Sursă foto: Facebook / Dorin Stănescu
