Creștinii tăcerii și slujirea lor jertfelnică

În Biserică, suntem toți frați. Și chiar așa ne spunem, „frate Ioane” sau „soră Maria”, cu firescul relației ce se naște din comuniune și credința ortodoxă. Recent, am cunoscut câțiva frați din Parohia Căciulați, Protopopiatul Ilfov Nord, din Arhiepiscopia Bucureștilor. Oameni care, fiecare în parte, dintr-un motiv sau altul, în smerenie, dăruiesc Bisericii o anume lucrare jertfelnică. Ei sunt frații pe ajutorul cărora se sprijină mai mult buna slujire a preotului. Despre acești creștini ai tăcerii vom vorbi în continuare.

Îi întâlnim în toate bisericile noastre. Unii vând la pangar, alții fac prescuri, cântă în cor, țin curățenia bisericii și multe alte ascultări asumate din dăruire. Din dragoste de aproapele și de Dumnezeu. Ei sunt oamenii Bisericii. Creștinii fără de care misiunea preotului ar fi mult îngreunată. Lor nu trebuie să li se mulțumească, pentru că ei mulțumesc mai întâi. Ei sunt cei care vin primii și pleacă ultimii de la biserică. Fiecare are viața lui, despre care știm foarte puțin. În rugăciunile lor însă ne regăsim cu toții.

Mâna care vede și o aripă de înger

Emilia Vasilescu este de loc din București. De zece ani locuiește în Căciulați. S-a mutat aici cu soțul. A avut un copil care a fost chemat la Domnul. A lucrat în creație și estetică vestimentară. La un moment dat, a început să picteze icoane. „Vin la biserică să mă rog și să ajut. Am pictat pentru biserică ușile împărătești, cele diaconești, câteva medalioane din partea de jos a catapetesmei și mai multe icoane prăznicare. Ceea ce fac pornește din interiorul meu. Nu știu cine mă mobilizează, căci «vede» și mâna și ochiul. Apropierea de o icoană este smerenie, rugăciune și mărturisire. Icoanele încep și se termină într-o veșnicie. Ele sunt vii din momentul în care preotul le sfințește. De aceea, când văd că cineva se poartă cu neatenție cu ele simt un nod în gât”, ne-a mărturisit domnia sa.

Carmen Anca Dan este născută în Căciulați. „La mine, a apărut acut necesitatea de a merge la biserică la un moment dat. Am simțit nevoia de altceva în viața mea. La început, nu am știut unde să caut acest altceva. Dar, încet-încet, ceea ce căutam am găsit în biserică. M-a atras predica părintelui Damian de la Mănăstirea Sitaru. Când am auzit cuvântul cuvioșiei sale, am început să aflu răspunsurile la întrebările pe care tot mi le puneam. Apoi am început să vin în biserica noastră. De un Crăciun, când am auzit aici cântându-se «Trei crai de la Răsărit», am fost foarte emoționată. Acest colind îl cânta și bunicul meu. De la el îl știam și eu. Când l-am ascultat, m-am umplut de o mare bucurie. De atunci, muzica bisericească îmi atinge cel mai adânc sufletul. Eu cred că și prin aceasta se ajunge la Dumnezeu, pentru că muzica este o rugăciune cântată, o aripă de înger. Ea înlesnește urcușul. Acum și eu cânt în corul bisericii noastre”, ne-a spus aceasta.

„Ca să nu se pătimească din cauza mea”

Petre Negoiță este epitrop. El are pe mână „averea” bisericii și se simte foarte onorat pentru aceasta. „Este o mare încredere pe care mi-a acordat-o părintele, în 2004, când mi-a pus cheile în mână. Mi-a fost atât de frică să rămân singur, să încui biserica, după ce toată lumea a plecat, de nu vă închipuiți. De atunci, eu deschid și eu închid biserica și colaborez cu părintele și cu ceilalți creștini, cred eu, foarte bine. După 1990, oamenii au început să vină din ce în ce mai mulți la biserică, refăcând legătura cu Dumnezeu, întreruptă pentru o vreme de comuniști. Eu veneam la biserică și înainte. Am avut în viață un eveniment care mi-a marcat toată familia: în 2003, mi-a murit un băiat de 25 de ani, electrocutat. După această tragedie, am zis că singurul lucru pe care aș putea să-l fac, gândindu-mă, cum spun bătrânii, că poate copiii pătimesc pentru păcatele știute sau neștiute ale părinților, este să merg la sfânta biserică. Să fac și eu ceea ce pot și ar fi de cuviință pentru ca familia mea, cei rămași în viață, să nu pătimească pentru vreun păcat pe care eu poate l-am săvârșit cândva în viața asta. Eu cred că aici este locul meu acum. Aici mă simt într-un alt fel de acasă. Eu nu am pregătire așa înaltă, dar am găsit un părinte care m-a înțeles și care mă îndreaptă. Acesta este cuvântul: mă îndreaptă. Mai am soția, trei copii, un nepot a cărui fotografie o port la legătura de chei. Am 63 de ani și sper să slujesc pentru Sfânta Biserică cât mai mult”, ne-a mărturisit acesta.

Apropierea de strană și coslujirea

Cristian Gabriel Ciubotariu este cântărețul bisericii din Căciulați din 2009. Locuiește în București și aproape zilnic vine la biserică. Este căsătorit și are un băiat de un an și patru luni. „Am cântat aici pentru prima oară într-o perioadă pascală când cântărețul de atunci era bolnav. Apoi, am mers cu părintele Valerian Iliescu cu botezul prin sat, în Săptămâna luminată, cum este obiceiul aici. În acest context am ajuns să cânt la Căciulați. M-am apropiat de muzica bisericească mergând la un lăcaș din Capitală. Așa m-am apropiat de strană. Aveam darul cântării încă de mic. Cântasem într-un cor pe vremea școlii, dar nu fusesem încurajat să urmez acest drum. Apropiindu-mă de strană și cântând, m-am umplut de o stare de frumusețe și bucurie nemaicunoscute până atunci. Mă gândeam ce bine ar fi să intru la seminar. După un timp, gândul s-a materializat, apoi am urmat și școala de cântăreți, unde am învățat multe lucruri despre dogmă, despre morală și despre multe altele, și așa am ajuns să valorific pe deplin darul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Aici mă simt ca acasă. Încerc să am continuitate și să fac și eu misiune, alături de părintele, pentru că și ceea ce face un cântăreț este o formă de misiune, să fac și eu ca această navă să înainteze în direcția bună către Dumnezeu”, ne-a spus Cristian Gabriel Ciubotariu.

Ei sunt oamenii Bisericii. Frații noștri. Creștinii din imediata apropiere a preotului și a noastră. Discreți, tăcuți, cu ascultări asumate de sine, dăruiți și dăruitori deopotrivă. Cu ei, și noi, ceilalți frați, suntem mai bogați, și, împreună cu ei, mărturisim: „Pe Tine Te binecuvântăm, Dumnezeule preaînalte și Doamne al milelor, Cel ce faci cu noi pururea lucruri mari și cu anevoie de urmat, slăvite și preaminunate, care nu au număr…” (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 3 septembrie 2013, semnat de Dumitru Manolache)

Comentarii Facebook


Știri recente

PS Ignatie: De ce trăim stări de anxietate?

Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat duminică Sfânta Liturghie la Catedrala Mitropolitană din Sibiu. La predică, ierarhul explicat pasajul evanghelic Despre grijile vieții, accentuând modul simplu în care omul ar trebui se raporteze la…