Credinţa şi mărturisirea ei publică

Evenimentele recente din ţara noastră, care au atins problema orei de religie din şcolile publice, se rezumă în definitiv la raportul credinţă-necredinţă, adică la aceste două atitudini prin care omul îşi pune amprenta în toate domeniile de activitate, se manifestă în societate şi marchează istoria lumii. Dacă ideologia comunistă a luptat cu ardoare pentru eliminarea religiei din spaţiul public, sistemul capitalist contemporan încearcă să privatizeze religia, obligându-ne să credem că religia este „o chestiune personală“, de natură privată şi nu trebuie afirmată în societate. Sub masca unei pretinse neutralităţi, necredinciosul vine cu necredinţa lui în spaţiul public, iar credinciosului îi interzice să-şi afirme credinţa. Nu există neutru în materie de religie. Pe Dumnezeu unii Îl afirmă, alţii Îl neagă, dar nu-L pot evita. A nu avea religie nu înseamnă neutralitate, căci lipsa credinţei este echivalentul necredinţei, adică un act contrar credinţei în Dumnezeu. De fapt, ateul este tot un „credincios“: el are crezul lui care mărturiseşte că omul se pune în locul lui Dumnezeu. Pe omul acesta îl macină nu dorinţa de neutralitate a spaţiului public, ci este iritat de manifestările credinţei de către oamenii care îşi formează viaţa raportându-se la Dumnezeu şi la voia Lui.

Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.

Comentarii Facebook


Știri recente