Calendar Ortodox, 4 mai

Sfânta Cuvioasă Mavra de pe Ceahlău

Schimonahia Mavra de pe Muntele Ceahlău a trăit pe la sfârșitul veacului al XVII-lea, fiind originară dintr-un sat de pe valea Bistriței, nu departe de Ceahlău. Născută și crescută într-o familie evlavioasă, Maria, după cum s-a numit din botez, a cunoscut frumusețea Sfintei Ortodoxii încă din fragedă copilărie. Părinții ei, oameni de neam bun și credincioși, râvnitori de cele sfinte, au crescut-o în credință și dragoste de Dumnezeu, îndemnând-o la rugăciune, postire și fapte bune. Dragostea pentru Evanghelia lui Hristos a cunoscut-o acasă, dar a sporit-o la biserica din sat și la mănăstirile și schiturile aflate în preajmă, unde mergea adesea cu părinții. Avea mare evlavie către Născătoarea de Dumnezeu, al cărei nume îl purta și a cărei viață dorea să o urmeze. De aceea, încât la vârsta tinereții i-a făgăduit Preasfintei Fecioare că-și va păstra toată viața curăția trupului și a minții, pentru a dobândi cununa fecioriei.

Pătrunsă fiind de chemarea lui Hristos, Care zice: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze!” (Marcu 8, 34), și-a simțit inima aprinsă de focul dorului de cer și, de aceea, a luat binecuvântarea părinților și a plecat spre aspra viețuire monahală la vârsta de 20 de ani. Tânăra Maria a întâlnit o cuvioasă călugăriță, care se nevoia în adâncimea codrului, și a rugat-o să-i dea sfat la începutul vieții sihăstrești. Maica nevoitoare, văzând râvna tinerei, dar știind multele ispite ce se vor năpusti asupra ei în lipsa încercării duhovnicești trebuitoare în pustnicie, a îndemnat-o să înceapă prin a trăi în obște, astfel deprinzând rânduiala monahală, ascultarea și smerenia. „Mergi la Schitul lui Silvestru și acolo vei găsi odihnă sufletului”, i-a spus bătrâna călugăriță. Luând acest îndemn ca venit din partea Maicii Domnului, s-a îndreptat către Schitul Silvestru, locuit de maici cuvioase și rugătoare, care au primit-o în obștea lor. Acolo a deprins rânduielile cinului îngeresc, ajungând cu totul smerită și supusă, și a împlinit cu bucurie ascultările încredințate de maica stareță. La călugărie a primit numele Sfintei Mucenițe Mavra (pomenită în 3 mai) și, de atunci, a hotărât să-și sporească smerenia, rugăciunile și lacrimile.

După mai mulți ani de ascultare în obște, monahia Mavra a cerut stareței sale și duhovnicului să-i dea binecuvântare pentru a se însingura într-un loc mai ascuns al Muntelui Ceahlău, în care să-și sporească nevoințele. Deci, primind marea schimă și plecând la pustie, Cuvioasa și-a făcut întâi un bordei, din pământ și lemn, iar acesta a devenit un rai al întâlnirii cu Dumnezeu, al liniștii și neîncetatei rugăciuni. Acolo se ostenea mult, făcea sute de metanii, mânca o dată pe zi, seara, mulțumindu-se cu câțiva pesmeți muiați în apă și cu puține fructe culese și uscate chiar de ea și dormea doar câteva ore, pe un scaun. Prin rostirea zilnică a psalmilor, a ajuns să știe întreaga Psaltire pe de rost. La aceasta adăuga cercetarea zilnică a Sfintei Scripturi și rugăciunea inimii. Pentru smerenia și osteneala ei, Cuvioasa Mavra a biruit ispitele venite de la trup, de la lume și de la diavol, și-a agonisit strălucite virtuți și s-a făcut vas curat al harului dumnezeiesc. De aceea, i se supuneau fiarele pădurii, iar, când era văzută pe potecile muntelui Ceahlău, era totdeauna însoțită de o căprioară. Când cobora la schit în duminici și la marile sărbători, ca să ia parte la Sfânta Liturghie și să primească Sfintele Taine, maicile și închinătorii schitului îi cereau sfatul, iar cuvântul ei smerit vădea marile daruri pe care le primise de la Dumnezeu: darul înainte-vederii și al povățuirii sufletelor.

Când Cuvioasa a primit de la Dumnezeu înștiințare că i se apropie sfârșitul acestei vieți vremelnice, a rugat maicile să cheme preotul duhovnic pentru a o pregăti pentru marea călătorie care-i stătea înainte. După ce duhovnicul a spovedit-o și a împărtășit-o, chipul bătrânei pustnice s-a umplut de o lumină nepământeană și de o adâncă pace, prevestind mult așteptata călătorie a sufletului ce avea să se întoarcă în mâinile Creatorului său. A doua zi, când maicile au intrat în chilia ei, au găsit-o întinsă pe smeritul pat, cu fața către răsărit, cu mâinile încrucișate pe piept, îmbrăcată după rânduiala călugărească. Înțelegând că buna lor povățuitoare și-a început călătoria spre veșnicie, monahiile au împlinit cele de trebuință pentru înmormântarea trupului Cuvioasei Mavra la biserica unde ani de-a rândul s-a rugat și a vărsat necontenite lacrimi.

Faptele ei minunate și statornicia în nevoințele monahale au rămas în amintirea călugărilor, maicilor și credincioșilor din ținutul Moldovei, ca un semn vădit că „Dumnezeu este minunat întru sfinții Săi”.

Pentru ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Troparul, glasul al 5-lea

În pustia Ceahlăului nevoindu-te și luminându-te harul dumneze-iescului Duh, ca o făclie în sfeșnic te-ai arătat, Sfântă Mavra, strălucind cu mulțimea de virtuți și darul povățuirii; deci, la Hristos mijlocește totdeauna mântuire pentru noi.

Sfânta Muceniţă Pelaghia din Tars

A X-a persecuţie declanşată de împăratul Diocleţian a fost una dintre cele mai sângeroase. Creştinii îşi părăseau casele şi toate proprietăţile care le mai aveau şi îşi căutau scăparea prin munţi şi prin păduri.

Furia persecuţiei se abătuse şi asupra oraşului Tars din Cilicia, care a dăruit lumii creştine pe Sfântul Apostol Pavel, pe întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, precum şi pe alţi mucenici şi muceniţe. Printre creştinii care fugeau în munte se afla şi Episcopul Klinon care din dorinţa de a nu lăsa singuri pe creştinii refugiaţi în munţi, a luat această hotărâre de a fugi în munţi.

În oraş rămăseseră doar creştinii „tăinuiţi”, adică cei care nu-şi mărturisiseră pe faţă credinţa şi nu primiseră încă sfântul botez. Între aceştia se afla şi Sfânta Muceniţă Pelaghia.

Făcea parte din clasa înaltă a societăţii din Tars şi era orfană din tată. Mama ei rămăsese să administreze toate averile rămase şi păstra legăturile cu familiile păgânilor din înalta societate, unii dintre ei având funcţii importante la curtea împărătească din Nicomidia.

Nu se cunosc împrejurările în care Pelaghia a învăţat credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Se poate să fi învăţat de la Episcopul Klinon sau de la cei doi robi din casa sa, Longhin şi Iulian, care erau creştini în taină. Când a aflat că Episcopul Klinon a fugit în munţi, Pelaghia s-a întristat, deoarece aştepta de mult timp să primească sfântul botez.

Între timp, fiul împăratului Diocleţian a aflat despre frumuseţea Pelaghiei şi a trimis slujitori împărăteşti pentru a o cere de soţie. Nedorind să se căsătorească, Pelaghia a recunoscut în faţa mamei sale şi a slujitorilor imperiali că este creştină, faptă care a atras dispreţul lor. În urma descoperirii acestui adevăr, Pelaghia a reuşit să obţină de la mama ei învoirea de a se duce să îşi viziteze doica.

Pe drum, i-a ieşit în cale Episcopul Klinon şi coborând i-a mărturisit credinţa în Iisus Hristos şi dorinţa de a primi sfântul botez. Nefiind nici un izvor în apropiere, episcopul s-a rugat lui Dumnezeu pentru a oferi Pelaghiei Botezul Domnului nostru Iisus Hristos şi în timp ce se ruga, din pământ a ţâşnit apă şi botezând-o s-au despărţit.

După ce şi-a vizitat doica, Pelaghia a fost dusă la judecată, în faţa împăratului Diocleţian, chiar de mama ei. Chinurile la care a fost supusă Pelaghia nu au făcut-o să renunţe la credinţa creştină, primind în cele din urmă cununa muceniciei. În timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337), când creştinii au dobândit libertatea religioasă în urma edictului de la Milan, s-a zidit pe mormântul Sfintei Muceniţe Pelaghia o biserică frumoasă.

Tropar Glasul 4

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Pelaghia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește/mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin

Sfânta Monica s-a născut în orașul african Tagaste în anul 322, din părinți creștini. Nu știm foarte multe despre tinerețile ei, pentru că cele mai multe informații ne sunt oferite de fiul ei, Fericitul Augustin, în capitolul al nouălea al Confesiunilor sale.

Astfel, știm că s-a căsătorit cu Patritius, care era păgân și era angajat al statului roman. Soacra ei nu a agreat-o de la început, dar a cucerit-o prin purtarea ei plăcută. Deși soțul ei nu i-a fost credincios, nu a ridicat niciodată mâna asupra ei pentru că, spunea Sfânta Monica, ea își punea pază gurii în prezența lui. Împreună au avut trei copii: pe Augustin, pe Navigius și pe Perpetua, dar Patritius nu a îngăduit ca prunci să fie botezați.

Ajuns la vârsta tinereții, Augustin trăia cu o tânără în Cartagina, având și un copil. Sfânta Monica se ruga cu credință și cu lacrimi atât pentru fiul ei, cât și pentru soțul ei, ca să primească botezul înainte de moarte. Văzându-i rugăciunile și lacrimile vărsate pentru fiul lor, Augustin, soțul ei s-a convertit. Augustin a continuat, însă, să ducă o viață departe de Hristos.

Pe când se afla în Cartagina, Augustin a fost captat de învățătura ereticilor maniheiști. Mama sa s-a tulburat foarte mult și a încercat să-l convingă prin toate mijloacele că nu face ceea ce este bine, dar a avut un vis în care i se spunea să fie răbdătoare și caldă cu fiul ei. Augustin, desigur, nu i-a ascultat argumentele, rămânând în înșelarea maniheană vreme de nouă ani. În tot acest timp, Sfânta Monica nu a încetat să nădăjduiască pentru fiul ei.

A apelat la ajutorul unui episcop care fusese și el în tinerețe maniheist, în speranța că acela îl va putea convinge pe Augustin. Însă episcopul i-a spus că tânărul încă este fascinat de noutatea învățăturilor sectei, dar a încurajat-o, zicându-i: „Du-te pe calea ta și Domnul să te binecuvânteze, pentru că nu este cu putință ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”.

Mai târziu, pe când Augustin se afla la Mediolanum (Milano), l-a cunoscut pe Sfântul Ambrozie și a fost cucerit de cuvântul lui. Sfântul Ambrozie, ajungând să o cunoască pe Sfânta Monica, avea o mare prețuire pentru ea. După ce s-a botezat, Augustin și mama sa Monica s-au hotărât să se reîntoarcă în Africa. Pe drum, în orașul Ostia de lângă Roma, Sfânta Monica a adormit întru Domnul, la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântată la Ostia, iar în veacul al șaselea osemintele ei au fost mutate în cripta unei biserici, iar în secolul al XV-lea au fost duse la Roma.

În Apus, Sfânta Monica este considerată protectoarea soțiilor și mamelor ale căror soți și fii au apucat-o pe calea pierzării.

Notă: Sfânta Monica nu este menționată în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol (redactat la jumătatea secolului al X-lea). În Apus, cultul ei s-a răspândit destul de târziu, începând cu secolul al XIII-lea. Nu se știe exact când a pătruns cultul ei în Biserica Ortodoxă, dat fiind faptul că cele mai amănunțite și veridice informații despre Sfânta Monica le oferă chiar Fericitul Augustin, fiul ei, în lucrarea sa Confessiones.

(Viața Sfintei Monica a fost preluată de pe pemptousia.ro)

Mineiul mai menționează în această zi următoarele pomeniri:

Sf. Cuv. Ilarion, făcătorul de minuni;
Sf. Cuv. Nichifor, egumenul mănăstirii Midichiei, care cu pace s-a săvârșit;
Sf. Cuv. Nichifor cel ce s-a liniştit în cele mai pustii locuri ale Muntelui Athonului şi a scris despre preaînţeleptul meşteşug al Rugăciunii Minţii, ce se află în Filocalie;
Sf. Ier. Atanasie, Episcopul Corintului († 957);
Sf. Cuv. Afrodisie, Leontie, Antonie, Melos (Midas), Valerian şi Macrovie şi cei ce împreună cu ei au mărturisit în Schitopole, în Palestina;
Aducerea moaştelor Sfântului Lazăr şi ale Sf. Mironosițe Maria Magdalena, pe vremea Împăratului Leon Înțeleptul,așezarea lor în Biserica Sfântului Lazăr ctitorită de acesta și sfințirea acestei biserici (890).