Calendar Ortodox, 18 martie

Sf. Ier. Chiril, Arhiepiscopul Ierusalimului

Sfântul Ier. Chiril, Arhiepiscopul Ierusalimului, s-a născut la Ierusalim în jurul anului 315. A intrat de tânăr în monahism şi s-a dedicat studiului profund al Sfintei Scripturi. În anul 335 a fost hirotonit diacon de episcopul Macarie al Ierusalimului, iar peste zece ani, episcopul Maxim l-a ridicat la treapta preoţiei.

Nu peste mult timp (în 348), a primit cinstea de a fi ales episcop al Ierusalimului, iar în această calitate a rostit catehezele care i-au adus celebritatea. A urmat o perioadă mai sumbră în viaţa acestui sfânt, datorită conflictului pe care l-a avut cu Acachie, mitropolitul Cezareei. Acesta fusese declarat eretic arian de un sinod care s-a ţinut la Sardica, iar Sfântul Chiril, apărător tare al dreptei credinţe, nu dorea să i se supună.

Datorită relaţiilor pe care Acachie le avea cu împăratul Constanţiu, a reuşit să obţină exilul Sfântului Chiril, sub pretextul că a vândut bunurile Bisericii pe care o păstorea, pentru a-i ajuta pe săraci într-o perioadă de foamete. Îndepărtat, Chiril a mers la Silvan, episcopul Antiohiei. În anul 360, la conducerea imperiului a venit Iulian Apostatul, care i-a adus din exil pe toţi episcopii surghiuniţi. Sfântul Chiril şi-a reluat scaunul, fiind martorul minunilor care s-au petrecut în timpul încercării rezidirii Templului din Ierusalim.

Mărturiile vremii arată că un cutremur foarte puternic a dărâmat noile temelii ale Templului. De asemenea, se spune că un foc din cer a ars toate uneltele folosite la zidire şi că pe hainele celor care lucrau la construcţie a apărut semnul Sfintei Cruci. Domnia lui Iulian a fost scurtă, dar succesorul său, împăratul Valens (care avea simpatii ariene), nu s-a arătat nici el mai îndurător cu Sfântul Chiril şi l-a exilat din nou, datorită tăriei cu care condamna ereziile.

În anul 379, când împărat a devenit Teodosie cel Mare, Chiril şi-a primit cu cinste înapoi scaunul episcopal, păstorindu-şi credincioşii încă opt ani, până la sfârşitul vieţii. În perioada în care a fost episcop al Ierusalimului, Sfântul Chiril a ţinut în faţa poporului o serie de cateheze cu un impact deosebit asupra lumii creştine. Rostite în Biserica Sfântului Mormânt, în jurul anului 350, acestea reprezintă mărturii importante ale credinţei şi practicilor acelor timpuri.

De asemenea, Sfântul Chiril a participat la Sinodul II Ecumenic (care s-a ţinut la Constantinopol în anul 381) alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Meletie al Antiohiei şi alţi mari Părinţi ai Bisericii. El a avut un rol deosebit de important în combaterea ereticilor pnevmatomahi (care negau deplina dumnezeire a Sfântului Duh) şi apolinarişti (care negau existenţa sufletului raţional în Ipostasul Mântuitorului Hristos), dar şi în formularea dogmei trinitare.

La acest sinod s-a definitivat Simbolul de credinţă (Crezul) numit până astăzi niceo-constantinopolitan, după localităţile care au găzduit primele două sinoade ecumenice. Sfântul Chiril explică amănunţit acest Simbol în Catehezele sale.

Troparul, Glas 4:
Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Chiril, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Sf. Ier. Nicolae Velimirovici, Episcop al Ohridei și Jicei

Sfântul Nicolae Velimirovici s-a născut la 23 decembrie 1879, fiind primul dintre cei nouă copii ai unei familii de buni creştini ortodocşi, Dragomir şi Catarina Velimirovici, din satul Lelici, nu departe de oraşul Valievo, în partea de apus a Serbiei. A fost botezat cu numele Nikola, adică Nicolae.

Părinţii lui erau ţărani evlavioşi, care i-au dat pildă de purtare creștinească și i-au dat învățătură despre Dumnezeu, despre vieţile sfinţilor şi despre sărbătorile bisericești. Adesea, mergeau pe jos, cale de trei mile, ducându-l de mână, până la Mănăstirea Celie. După ce a absolvit şcoala elementară din oraşul Valievo, a urmat cursurile Seminarului Sfântul Sava din Belgrad.

În timpul anilor de studiu, a înfiinţat un ziar, Vestitorul Creştin, în care au apărut primele sale lucrări şi articole. Pe lângă lecturile şcolare obişnuite, tânărul Nicolae a început să studieze pe marii scriitori şi gânditori ai culturii europene. În 1905, a obţinut o bursă de doctorat la Berna, unde a susținut teza: Credinţa în Învierea lui Hristos ca fundament dogmatic al Bisericii Apostolice.

Pe lângă studiile sale din Elveţia, a mai studiat în Germania, Anglia şi Rusia. În anul 1909, la doar 29 de ani, a început pregătirea celui de-al doilea doctorat, în filosofie, la Oxford. Teza a susținut-o, în limba franceză, la Geneva. În toamna aceluiași an, întors acasă, Nicolae s-a îmbolnăvit grav.

Pe când zăcea pe patul spitalului, unde a rămas peste două luni, s-a rugat în inima sa, făgăduind lui Dumnezeu că, dacă îşi va recăpăta sănătatea, se va călugări. Astfel, la sfârşitul anului 1909, a fost tuns în monahism și apoi hirotonit preot la Mănăstirea Rakovița, iar la scurt timp a fost ridicat la rangul de arhimandrit.

A funcţionat ca profesor la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad și a scris mai multe cărți de predici și de reflecție teologică. Uşurinţa cu care învăţa limbile străine îi uimea pe toţi, întrucât citea, vorbea fluent şi scria în şapte limbi.

A fost un mare duhovnic şi un model pentru mulţi preoţi, teologi şi călugări, printre care trebuie amintit marele profesor de dogmatică, Sfântul Iustin Popovici. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în vara lui 1914, când Serbia se afla în mare pericol, Părintele Nicolae a fost trimis de către Biserica Sârbă în Anglia şi Statele Unite ale Americii, pentru a uni diaspora sârbă și a obţine sprijinul guvernului britanic şi, respectiv, american pentru poporul sârb, aflat în suferinţă.

În martie 1919, arhimandritul Nicolae a fost ales episcop al Jicei, în cadrul Bisericii Sârbe. În timpul slujbei de hirotonire, fericitul Nicolae a plâns ca un copil. Timp de doi ani, episcopul Nicolae i-a păstorit şi îndrumat duhovniceşte pe evlavioşii săi compatrioţi, greu încercaţi în război. În 1921 a devenit Arhiepiscop al Ohridei şi Bitoliei, din Macedonia.

În 1921, Sfântul Ierarh a călătorit din nou în America, unde, de-a lungul a doar trei luni, a susţinut peste 150 de predici şi conferinţe, chemând Occidentul să se întoarcă la adevărata temelie a culturii şi civilizaţiei sale, adică la Hristos, Piatra pe care au aruncat-o ziditorii (Matei 21, 42).

În urma acestor discursuri, Episcopul Nicolae a fost numit „al doilea Isaia” și „Noul Gură de Aur”, iar Iugoslavia a fost acceptată ca membră a Ligii Naţiunilor. Cu fondurile strânse din donaţiile obţinute, la întoarcerea în Serbia, el a întemeiat mai multe orfelinate, unde erau adăpostiţi peste 600 de copii orfani şi săraci.

Pe lângă activitatea sa literară şi de predicator, Sfântul Nicolae a iniţiat o mişcare religioasă, numită Mişcarea Rugătorilor, care s-a răspândit repede în toată Biserica Sârbă, aducând un nou suflu de rugăciune şi evlavie, prin promovarea pelerinajelor duhovniceşti la mănăstiri. Episcopul încuraja credincioşii să ţină posturile şi îi îndemna la rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie deasă. Pentru ei, sfântul ierarh a alcătuit cântări duhovnicești, pe care poporul le învăţa uşor şi le cânta cu drag. În 1927, a făcut a treia călătorie în Statele Unite, pentru a întări diaspora ortodoxă sârbă.

În 1930, Nicolae Velimirovici a participat la Conferinţa Panortodoxă de la Mănăstirea Vatoped, din Muntele Athos, reuşind, prin calităţile sale, de mare trăitor al credinţei ortodoxe, să-i unească în acelaşi duh pe ortodocşii de diferite naționalități. În același an, l-a hirotonit diacon pe Cuviosul Sofronie Saharov, la Vechiul Russikon din Muntele Athos.

La slujbă a participat și Sfântul Siluan Athonitul, pe care episcopul Nicolae Velimirovici l-a asemănat cu Sfântul Simeon Noul Teolog, deoarece „cuvântul lui era tămăduitor”. În 1936 a revenit ca episcop la Jicea, iar, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, a fost arestat de nazişti, și, împreună cu patriarhul Gavriil al Serbiei, a fost trimis în lagărul de la Dachau, unde a suferit chinuri groaznice, din care a scăpat, după cum mărturiseşte, numai cu ajutorul şi prin intervenţia directă a Maicii Domnului.

După război, episcopul Nicolae a ales calea exilului, stabilindu-se, în 1946, în Statele Unite ale Americii, unde și-a petrecut ultimii ani de viață. În ciuda sănătății precare, a fost profesor la seminariile ortodoxe Sfântul Sava din Libertyville (Illinois), Sfântul Tihon din South Canaan (Pennsylvania), Sfântul Vladimir din Crestwood (New York) şi Sfânta Treime din Jordanville (New York).

Dintre numeroasele sale scrieri, amintim Proloagele de la Ohrida, Secerişul Domnului şi Cassiana. Ultima sa carte, Singura iubire a omenirii, a fost publicată postum, în 1958.

Episcopul Nicolae a trecut la Domnul în 18 martie 1956, la vârsta de 76 de ani, în modesta sa chilie de la Mănăstirea Sfântul Tihon. În ziua dinainte, după Sfânta Liturghie, el a mers la trapeza mănăstirii, unde a avut o scurtă convorbire cu călugării, după care, la plecare, a murmurat de trei ori: Iertaţi-mă, fraţilor! A doua zi dimineaţa, a trecut la Domnul în chilie, în timp ce se ruga în genunchi.

După 35 de ani de la adormirea sa, în 1991, trupul fericitului ierarh s-a întors în Serbia, fiind reînhumat la mănăstirea sa iubită, Celie, lângă mormântul Cuviosului Iustin Popovici (†1979). Biserica Ortodoxă Sârbă l-a canonizat în 2003, iar creştinii ortodocşi americani îl socotesc protectorul Bisericii Ortodoxe din America. Patriarhia Română l-a înscris în calendar în urma hotărârii luate în ședința Sfântului Sinod din septembrie 2025.

Tropar, glasul al 3-lea:
Adâncul Duhului cercetându-l, Părinte, de acolo te-ai adăpat cu înțelepte cuvinte; că, revărsând râuri de aur pe câmpiile sufletelor și arătându-te nou Gură de Aur al ortodocșilor, ai urmat calea Sfântului Sava al Serbiei și te-ai arătat îndrumător către Hristos, pe Care roagă-L, de Dumnezeu iubitorule, Sfinte Nicolae, să mântuiască toată lumea și sufletele noastre.