Preoteasa Andreea Nanu pentru Basilica.ro: Cultura şi Cultul îl ajută pe om să se vindece şi să se cunoască pe sine, să ştie pentru ce trăieşte

În centrul Bisericii stă preotul, însă imaginea comunității ecleziale este incompletă fără chipurile din jurul lui demne de cunoscut și de apreciat. Într-un demers dedicat Anului omagial al pastorației părinților și copiilor, Basilica.ro vă aduce în atenție chipuri de preotese care fac misiune alături de slujitorii altarelor și mărturisesc credința în diverse domenii profesionale.

Este și cazul Andreei Nanu, prozatoare, critic de teatru şi film, cu rubrică permanentă în Revista 22, autoarea rubricii de teatru „Cum vă place?” difuzată la Radio Trinitas.

În interviul acordat Agenției de știri Basilica, Andreea Nanu vorbește despre „Cultură, Cult şi Natură, asumate cu majusculă”, despre „sfârşitul cărţilor” și lectura ca vocaţie, despre teatru, dar și despre muzica psaltică și misiunea pe care o desfășoară la Stavropoleos împreună cu părintele Virgil-Ioan.


”Cultură, Cult şi Natură

Basilica.ro: Andreea Nanu – o preoteasă care scrie și iar scrie, iubitoare de cultură, dar și de cult. Scrieți romane, critică de teatru și film, aveți interviuri, lansări de carte la care se adaugă misiunea desfășurată la Mănăstirea Stavropoleos. Cum se împacă toate acestea? Spuneați că v-ați „născut” ca scriitoare „din natură”. Mai aveți timp de natură în toată această agitație?

Andreea Nanu: Deşi avem vieţi complicate şi preocupări atât de diverse, cred că există, pentru fiecare dintre noi, o căutare unică: vocaţia pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu. Iar pentru a-i răspunde, există numeroase căi; pentru a o sluji suntem datori să ne mobilizăm toate darurile care ni s-au încredinţat, toţi talanţii. Pentru mine, pentru fiecare creştin dealtfel, cea mai frumoasă şi mai dificilă misiune este aproapele, omul de lângă mine.

„Aproapele” ne este şi vocaţie, chemare de sus, dar şi o voce concretă, foarte apropiată, a cuiva care ne cere ajutorul şi compasiunea. Mă întreb mereu cum să ascult şi cum să răspund în aşa fel încât să intru într-un dialog real şi ziditor cu cel de lângă mine, cu cititorii mei, cu ascultătorii de la radio, sau pur şi simplu cu cei care vor să mă cunoască. Şi fiindcă în acest moment tocmai înfiripăm un dialog, un punct de pornire esenţial rămâne întâlnirea dintre cultură şi cult.

Sunt o cititoare pasionată, asta m-a încurajat să scriu. M-am bucurat dintotdeauna, prin grija părinţilor mei, a celor care m-au educat, de privilegiile culturii. Dar nu aş fi reuşit să-mi găsesc calea, expresia personală ca artist, în afara cultului. Cultura nu poate să existe dacă i se retează rădăcinile spirituale, sacre. Fără o ancoră puternică în transcendent, toate năzuinţele, proiectele şi realizările umane, oricât ar fi de impresionante, îşi pierd sensul, nu pot dura în timp.

Actualmente, cultura suferă şi ea de boala prezentului, cu tot ce caracterizează acest prezent redus la consumerism, relativism, egoism, ideologii de tot felul, sub care se ascund multă singurătate, suferinţă, necredinţă. Cultul îi aminteşte culturii, şi artistului creator, că există nu doar un cer al ideilor ca la Platon, ci şi o sursă personală, dumnezeiască, a Binelui şi a „Frumuseţii care va salva lumea”.

Până la urmă, Cultura şi Cultul, ca elemente indispensabile ale aceluiaşi binom, trebuie să răspundă nevoii celei mai acute a omului contemporan: să se vindece şi să se cunoască pe sine, să ştie pentru ce trăieşte.

…Şi ajungem astfel şi la natură. Cultura, Cultul şi Natura, asumate cu majusculă, aparţin aceleiaşi ecuaţii a umanului.

Din fericire, natura rămâne pentru mine mai mult decât simplu peisaj. O asociez unui mod de viaţă, ritualic, unor valori care s-au impregnat adânc în felul meu de-a fi şi de a relaţiona cu oamenii, cu propriul meu scris.

Am debutat în literatură cu o tetralogie inspirată de natură; AnoTimpurile (Ziua cea mai albă, Numele ei era Uitare, Insula Melc şi Timpul splendorii) sunt o sinteză personală a vârstelor umane, a experienţei mele de viaţă, filtrată prin cultură, cult şi natură.

Agitaţia e simptomul vizibil al neliniştilor noastre lăuntrice, a întârzierii cu care ne răspundem la întrebările esenţiale. Natura, spre deosebire de cea umană, e statornică, nu ne părăseşte nici o clipă. E de ajuns să deschidem ochii şi să o admirăm. Act esenţial, tocmai pentru ca timpul fragmentar al vieţilor noastre să nu ne confişte cu totul. Uneori, ne poate conduce în locuri foarte adânci din noi înşine. Natura este un prag spre revelaţie.

”Pe lângă disciplină, e nevoie de har

Basilica.ro: Este disciplina suficientă? Mai „evadați” din când în când din rutină?

Andreea Nanu: Disciplina, înţeleasă şi asumată, nu devine niciodată rutină. Înţeleg prin disciplină o rigoare, în atitudine şi metodă de lucru. Aşa cum există reguli, o disciplină bine stabilită în cultul liturgic, la fel există o disciplină şi în spiritul care încearcă să creeze.

Ca să creezi forme noi trebuie să fii bine instruit în cele vechi. Să cunoşti şi să decantezi ce au împlinit generaţiile de dinaintea ta, fiindcă cultura şi cultul presupun şi o continuitate între generaţii. În tot ce scriu, mă simt legată de vieţile părinţilor, bunicilor, chiar şi de cei care au ajuns până la mine doar prin evocare şi amintire. Chipurile lor luminoase sunt „chivotele” de preţ din Cartea cuvintelor chivot.

„Noapte americană” e inspirată de experienţa bunicilor în comunism, iar „Custodele” evocă personalitatea şi misiunea doctorului Victor Vineş, „unchiul Victor”, apropiat al Reginei Maria, cel care a fondat împreună cu doctorul Gheorghe Marinescu şcoala românească de neurologie. Ei toţi alcătuiesc edificiul meu personal, sunt catedrala mea interioară… Saint-Exupery ne aminteşte, prin vocea Micului Prinţ, cât de important este să construim legături, cu noi înşine şi cu cei din jur…

Arta contemporană este şi foarte subiectivă şi se hrăneşte excesiv din dorinţa egoistă a autoafirmării. Uneori cu preţul de a arunca în aer aceste preţioase legături, care ne ajută să traversăm de la singuraticul „eu” la „umanitate”. Când scrii, trăieşti cu pasiune viaţa minţii.

Imaginaţia e prin excelenţă un spaţiu al libertăţii dar, cu toate astea, are nevoie de disciplină şi asceză ca să-şi sublimeze mesajul. Toţi vrem să evadăm. Cultura de azi e o cultură a evaziunii într-un imaginar adeseori ambiguu şi violent, într-o estetică perversă. Poate în mod paradoxal, nu văd libertatea scriitorului ca emanciparea totală, ci dimpotrivă, ca posibilitate de a te lega de ceilalţi, atingându-le mintea, sufletul şi imaginaţia. Pe lângă disciplină, e nevoie de har.

Sfârşitul cărţilor?

Basilica.ro: Ați primit ceea ce numiți „darul cuvintelor”. Scrieți literatură. Iubiți scrisul și spuneți că aveți nevoie de „comuniunea reală cu oamenii”. Care este feedback-ul primit, nu de la cititorii fideli sau de la critici, ci de la o persoană care abia vă descoperă?

Andreea Nanu: Statisticile spun, uneori pe un ton apocaliptic, că s-a apropiat sfârşitul cărţilor, fiindcă sunt foarte puţini cei care încă mai citesc. Dar până la urmă şi lectura e o vocaţie, nu ţine cont de cifre şi vânzări. Unii se apropie cu sfială de cărţi, alţii cu îndrăzneală, alţii cu vădită suficienţă. Dar poate cei mai mulţi, cu recunoştinţă. Şi eu le sunt recunoscătoare cititorilor mei fiindcă de fiecare dată îmi descoperă ceva nou.

Pe vremea Virginiei Woolf, o femeie scriitor era considerată un „animal ciudat”. Acum egalitatea de şanse a corectat această nedreptate, dar nu a făcut ca destinul unei femei scriitoare să fie mai uşor. Tot ea spunea că pentru a scrie, „ai nevoie de bani şi de o cameră numai a ta”.

Această perioadă, de pandemie, ne-a pus la încercare, pretutindeni în lume, şi bursele şi spaţiile intimităţii. Am trecut proba pe care-o anunţa, parcă profetic, Pascal: cel mai greu este să rămâi singur cu tine într-o cameră. În astfel de situaţii-limită, cărţile îşi redescoperă valoarea. Mulţi dintre cititorii mei mi-au descoperit romanele sau cronicile de teatru şi film, emisiunile de la radio Trinitas, în aceste zile de izolare. M-am bucurat să aflu că le-am inspirat speranţă, curaj, iubire.

„Darul cuvintelor” se împlineşte abia atunci când acestea ajung la destinaţie, ne ating şi ne consolează.

”Să avem un ochi şi pentru lucrurile bune din jur

Basilica.ro: Marea majoritate citește azi doar pe ecrane și doar titluri sau citate. Este un surplus uriaș, copleșitor de informație. Cuvântul, iată, are putere și stă la baza informării, dar și a formării. Basilica.ro și-a asumat transmiterea de informații bune și în formă bună. Ce secrete ne oferiți nouă celor ce scriem „pe ecrane”? Ce le spuneți cititorilor noștri?

Andreea Nanu: Cred că cel mai bun mesaj este tocmai cel pe care l-aţi formulat. Important e să nu-l uităm şi să-l exersăm, fiecare. Secretul este simplu: să nu pierdem din vedere natura cuvântului şi scopul pentru care ne-a fost dăruit de Dumnezeu.

Limbajul a căzut odată cu noi, în timp, în istorie. Însă în acelaşi timp, a acumulat istorie şi durată, a învăţat să exprime pasiunea şi compasiunea, tumultul şi tăcerea, a fost şlefuit de atâtea culturi şi civilizaţii pentru a ne aduce împreună, pentru a ne pune în faţă oglindă grăitoare a ceea ce suntem dar şi imaginea ideală a ceea ce putem deveni. Toate astea, prin limbaj.

Basilica nu este doar o agenţie de ştiri. Este şi un fel de-a privi lumea, de a ordona informaţia care ne sufocă într-o imagine unitară despre viaţa Bisericii şi ce înseamnă să fii creştin astăzi. Într-o mare agitată de fake-news şi discursuri apocaliptice, cred că este important să avem un ochi şi pentru lucrurile bune din jur, pentru oamenii care rămân solidari şi dau speranţă şi credinţă şi semenilor.

”Gustul pentru literatură vine citind

Basilica.ro: Rămânem la online, pentru că acolo suntem mereu prinși. Rețelele de socializare sunt invadate constant de citate motivaționale, de rețete ale succesului, de secrete ale formării personale. Care este rolul bildungsromanului azi? Are o putere mai mare de formare decât milioanele de rețete „sigure” de succes? Mai au tinerii gust pentru literatură?

Andreea Nanu: Romanele bune şi caracterele puternice se scriu şi se clădesc în timp, e nevoie de reflecţie, decantare, disciplină, asceză a imaginaţiei şi a voinţei şi, mai ales, curajul că vei ajunge la ţintă. Nu e nimic mai trist decât „o ţintă ratată” – ce definiţie plastică a celui mai grav lucru, păcatul, amartia.

Cel mai apropiat de sufletul meu, din acest gen cu totul aparte al bildungsromanului, pe care l-am şi recitit în această perioadă, este Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Poate şi fiindcă mă regăsesc în eroul Hans Castorp, „copil răsfăţat al vieţii” care, prins în magia unei vieţi de reverie şi contemplaţie, riscă să se piardă.

Fiindcă există, în imaginaţie şi ficţiune, în hedonismul nostru care ne desparte de realitate, un „demon rău”. Dar Dumnezeu intervine şi îl trezeşte la timp, cu o „bubuitură puternică”. Din păcate, în roman trezirea eroului e produsă de război şi boală. Să sperăm că nu trebuie să aşteptăm mereu altfel de „furtuni și tunete” pentru a ne trezi.

Gustul pentru literatură vine citind, nu ne putem maturiza fără întâlnirea cu autorii clasici, cu marile texte. Un foarte grăitor exemplu de bildungsroman sunt Patericele, în care literatura, povestea, formează, descoperă, zidește. Viața lui Hristos printre noi, povestită de Evangheliștii martori, poate fi receptată ca un „bildungsroman” avant la lettre.

Orice literatură valoroasă reuşeşte să depăşească stadiul precar al egoficțiunii, din păcate dominantă astăzi, și se ancorează în viață, în dimensiunea și valorile ei universale și, mai ales, în Viața care ne hrănește imaginația și inima, ne face întregi, oameni deplini.

La strana de la Stavropoleos

Basilica.ro: Aveți o pasiune pentru muzica psaltică pe care o cultivați la Stavropoleos. Cum se întrepătrund cultul și cultura în viața dumneavoastră? Cum îl sprijiniți pe Părintele Virgil în misiunea desfășurată?

Andreea Nanu: Muzica psaltică, cu notele ei specifice – neumele – e compusă anume să susțină și să transmită Cuvântul lui Dumnezeu.

Fiecare suflet are un limbaj al lui, pe care trebuie să ţi-l însuşeşti, dacă vrei să-l cunoşti. Aș putea spune că am învățat să cunosc în același timp muzica psaltică și pe soțul meu, părintele Virgil-Ioan, o muzică și o ființă deopotrivă slujitoare.

Spre deosebire de muzica clasică, occidentală, care se adresează unei inteligențe sensibile, dar și foarte mult imaginației, făcându-l pe Cioran să spună că „Dumnezeu e o halucinație sonoră”, muzica psaltică de origine bizantină nu are nevoie să cultive metafora, ambiguitatea. Nu ne lasă timpul să ne pierdem în reverii solitare, în sentimentalism.

Ea coboară, ritmic și contemplativ, în adâncul tainelor dumnezeiești, cultivând legătura cu imnografia, cu iconografia, cu rugăciunea și Sfintele Taine. Este o lume în sine care adaugă o dimensiune nouă dialogului nostru cu Dumnezeu.

Tradiția muzicii psaltice în România a fost foarte puternică, face parte din patrimoniul nostru spiritual și merită să fie încurajată în continuare, deopotrivă ca act de cult și de cultură.

Bucuria participării mele la slujbe n-ar fi deplină dacă nu aș putea să cânt muzica psaltică la strana de la Stavropoleos, împreună cu maicile. Mă bucur de fiecare dată când descifrez o partitură nouă compusă de părintele Virgil-Ioan, în duhul celor vechi.

În teatru se vorbește, metaforic, despre importanța celui de-al treilea mal. La fel, în Sfânta Liturghie, pe lângă Cuvântul și Gestul liturgic, intervine și Muzica, dimensiunea sonoră care completează triada… Ne sprijinim unul pe altul, și în viață și în misiunea pe care o avem împreună, la Stavropoleos și oriunde Dumnezeu ne dă prilejul de a cunoaște sau ajuta pe cineva.

”Credința și arta au nevoie, la fel ca noi, să se vindece

Basilica.ro: Ce perspective de viitor aveți? Noi proiecte?

Andreea Nanu: Mă străduiesc să trăiesc în prezent. Să fiu atentă la ce mi se întâmplă acum, chiar când scriu aceste cuvinte, mesajul pentru cei care ne citesc în clipa de față. Deși nici proiectele noi nu lipsesc.

Lucrez la două volume de teatru, primul cuprinde cronicile de teatru și film publicate în ultimii ani în Revista 22 iar al doilea va cuprinde piesele mele de teatru, una dintre ele, Oscar și Ida, fiind chiar un proiect de regie, deocamdată suspendat.

Dacă literatura se scrie în timp și în solitudine, teatrul te obligă să te mobilizezi în prezent, într-un dialog permanent cu actorii și toți cei implicați în realizarea unui spectacol. Este o experiență fascinantă care-ți dă șansa să te cunoști pe tine însuți și să înveți să te apropii de ceilalți, sau cum spune Sf. Pavel, să te faci tuturor toate pentru a împlini proiectul. Un efort considerabil, dar și bucuria este pe măsură.

În această perioadă de încercare, au fost închise și bisericile și sălile de teatru. Un prilej de a reflecta la cât de mult ne este foame și sete de Dumnezeu, la cât de vitală rămâne nevoia noastră de teatru și, la fel de important, la relația dintre artă și sacralitate.

Existau biserici goale și înainte de pandemie, la fel cum rămâneau și săli goale de teatru. Credința și arta au nevoie, la fel ca noi, să se vindece.

Înainte de a-și deschide sălile, teatrul trebuie să-și asigure forța mesajului, calitatea textului dramatic, să-și recapete profunzimea și, de ce nu, să recupereze ceva din rădăcinile lui sacerdotale, purificatoare. Biserica a fost mereu, în tradiția medievală românească și bolniță. La fel cum amfiteatrele grecești erau legate de cultul lui Asclepios, taumaturgul. Fiindcă Biserica și Teatrul au apărut ca un răspuns la nevoia profundă a omului de-a fi restaurat, deopotrivă sufletește și trupește.

Basilica.ro: Vă rugăm să le transmiteți un mesaj celor care și-au pierdut sau au uitat gustul lecturii. Puteți face o recomandare de 3 cărți pentru cititorii noștri?

Andreea Nanu: Cum să îi îmbii pe tineri să capete gust pentru o carte? Poate cu aceleași cuvinte simple cu care Hristos ne cheamă la El: luați, gustați… și vedeți că este bun!

Din fericire, universul cărților a devenit suficient de vast încât să ne permită fiecăruia să descoperim o carte în acord cu nevoile noastre sufletești, la un moment dat, la o anumită vârstă spirituală.

În primul rând, Biblia, deoarece lucrurile cuprinse în ea, tocmai fiindcă se referă la această lume dar mai ales la pregătirea existenței noastre viitoare, e mereu în actualitate. Apoi, Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Pe a treia, oricare i-ar fi autorul și titlul, îi invit pe cititori să o descopere, fiecare!


Andreea Nanu

Andreea Nanu (născută în 1981) a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa. Este prozatoare, critic de teatru şi film, cu rubrică permanentă în Revista 22, autoarea rubricii de teatru „Cum vă place?” difuzată la Radio Trinitas.

A debutat cu tetralogia AnoTimpurilor la editura Eikon, în 2014. Romanele Ziua cea mai albă (Iarna), Numele ei era Uitare (Primăvara), Insula Melc (Vara) și Timpul splendorii (Toamna) sunt o călătorie caleidoscopică în imaginile poetice ale AnoTimpurilor, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii.

În 2015, Andreea Nanu a lansat un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, Cartea cuvintelor chivot, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu.

În 2017 a lansat romanul Scrisoare pentru Ida iar în 2018, romanul Noapte americană, ambele prefaţate de criticul Christian Crăciun.

Cel mai recent roman, Custodele (Eikon 2020, lansat la Gaudeamus) continuă povestea unuia dintre cele mai misterioase personaje din Cartea cuvintelor chivot, doctorul Victor Vineş. Viaţa lui şi a fiicei adoptive, Aglae Vineş, născută Ionescu, au străpuns cortina grea a istoriei ca soarele lui Magritte, descoperind oamenilor pe care i-au iubit o suprarealitate, transfigurată de credinţă şi speranţă.


Vezi și:


Vă mulțumim că citiți Basilica.ro.

Comentarii Facebook


Știri recente

ASCOR Chișinău și-a reluat activitatea

După mai mulți ani de întrerupere, filiala din Chișinău a Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR) își reia activitatea. Evenimentul a fost marcat în cadru solemn, duminică, la sediul Mitropoliei Basarabiei. Manifestarea a fost organizată cu…