Luni se împlinesc 70 de ani de la aderarea României la Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO). În 27 iulie 1956, România devenea stat membru, alăturându-se efortului internațional de protejare și promovare a patrimoniului cultural și natural al umanității.
De-a lungul acestor șapte decenii, țara noastră și-a consolidat prezența în cadrul organizației prin contribuții în domeniile educației, culturii, științei și patrimoniului, iar numeroase valori ale spiritualității și culturii românești au dobândit recunoaștere mondială.
Aniversarea este marcată în 2026 prin programul „UNESCO 70 România – Celebrăm trecutul clădind împreună viitorul”, desfășurat pe parcursul întregului an sub coordonarea Comisiei Naționale a României pentru UNESCO.
Patrimoniul bisericesc, o contribuție esențială
O parte însemnată a patrimoniului românesc recunoscut de UNESCO este reprezentată de monumente și tradiții aflate sub ocrotirea Bisericii Ortodoxe Române.
Printre cele mai cunoscute se numără Bisericile pictate din nordul Moldovei, înscrise în Lista Patrimoniului Mondial începând din 1993, remarcabile prin frescele exterioare unice în lume.
Tot patrimoniului eclezial îi aparțin Mănăstirea Horezu, capodoperă a stilului brâncovenesc înscrisă în 1993, precum și bisericile de lemn din Maramureș, incluse pe Lista Patrimoniului Mondial în 1999.
Aceste monumente reprezintă nu doar opere de artă și arhitectură, ci și mărturii vii ale credinței ortodoxe și ale continuității spirituale românești.
În ultimii ani, Lista Indicativă a României pentru Patrimoniul Mondial s-a îmbogățit cu noi propuneri privind monumente de cult, între care ctitorii domnești din Țara Românească și Moldova, confirmând importanța patrimoniului religios în identitatea culturală națională.
Tradiții vii
Contribuția României la patrimoniul UNESCO depășește monumentele istorice. În Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității sunt înscrise elemente precum Doina, ceramica de Horezu, colindatul de ceată bărbătească, tehnicile tradiționale de realizare a scoarței, mărțișorul, cămașa cu altiță, precum și, cel mai recent, arta confecționării și folosirii cobzei, înscrisă în 2025.
Multe dintre aceste tradiții sunt păstrate și transmise în comunitățile parohiale și monahale, unde viața liturgică se împletește firesc cu tradițiile populare și cu meșteșugurile locale.
O responsabilitate pentru viitor
La 70 de ani de la aderare, România are 11 situri înscrise în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO și numeroase elemente de patrimoniu imaterial recunoscute la nivel internațional.
Pentru Biserica Ortodoxă Română, patrimoniul nu reprezintă doar o moștenire culturală, ci și expresia unei credințe trăite de generații întregi. Conservarea bisericilor istorice, a icoanelor, manuscriselor, tradițiilor liturgice și a obiceiurilor populare inspirate de credință contribuie la transmiterea unei identități care depășește valoarea artistică și documentară.
Aniversarea celor șapte decenii de apartenență la UNESCO oferă astfel prilejul de a reafirma responsabilitatea comună pentru păstrarea și valorificarea patrimoniului material și imaterial, ca dar primit de la înaintași și moștenire pentru generațiile viitoare.
Vezi și:
Foto credit: Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților
