Zilele săptămânii în spiritualitatea noastră ortodoxă

Fiecare zi din săptămână îmbracă o semnificație cu totul aparte în tradiția noastră eclesială. De aceea, de duminică (începutul săptămânii) și până sâmbătă (ziua a șaptea a săptămânii), fiecare pas pe care îl facem spre mântuire este călăuzit de sfinți și soroace binecuvântate, rânduite de Dumnezeu spre folosul îndreptării noastre.

Trebuie reținut dintru început că ziua liturgică nu începe cu miezul nopții sau cu dimineața, ca în măsurătoarea laică a timpului, ci cu seara. Cu alte cuvinte, ziua liturgică este intervalul de timp dintre două seri consecutive. De aceea, sărbătoarea, ca și slujba oricărei zile, începe cu Vecernia din ajunul zilei respective, având ca fundament textul biblic, care zice: „Și a fost seară și a fost dimineață, ziua a doua…” și așa mai departe. Trebuie, de asemenea, reținut că fiecare zi din cursul anului și deci din cursul săptămânii liturgice este consacrată comemorării unui moment sau eveniment din istoria sfântă a mântuirii noastre, așa precum ne arată și calendarul nostru bisericesc, sinaxarul, cărțile de cult etc. Astfel, duminica, prima zi a săptămânii, este sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului, cel mai mare eveniment din istoria sfântă a mântuirii neamului omenesc.

Ziua Sfinților Îngeri

Lunea are și ea o deosebită semnificație. Deși în accepția curentă a calendarului civil ea apare ca prima zi a săptămânii, în realitate, liturgic vorbind, ea este a doua. Prima zi, conform referatului biblic, este duminica. Și cum duminica amintește în primul rând de prima zi în care Dumnezeu a început creația lumii, a părut firesc ca Sfinții Părinți să rânduiască ziua de luni pentru a fi închinată primelor făpturi create de Dumnezeu înaintea lumii văzute, adică Sfinților Îngeri, ca mijlocitori între Dumnezeu și om. De aceea, în slujbele zilelor de luni vom întâlni îndeosebi cântări închinate îngerilor. Nu întâmplător, ziua de luni este consacrată liturgic ca zi de pocăință. Acesta este și motivul pentru care viețuitorii din mănăstiri și chiar unii credincioși mai râvnitori aleg să postească în această zi, alături de zilele de miercuri și vineri. De multe ori, acest post de luni este o expresie a pocăinței personale, dar și o manifestare a evlaviei față de îngerul nostru păzitor.

Este de reținut că Nicolae Steinhardt, când a fost botezat în temniță și i s-a spus că i s-a încredințat și un înger păzitor odată cu numele, a postit tot restul vieții în ziua de luni, iar seara, la Acatist, stătea de vorbă cu îngerul său păzitor. El numea lunea ziua lui cerească.

Ziua Sfinților Prooroci

Marțea e ziua pomenirii celor mai vechi dintre sfinții calendarului, adică a Sfinților Prooroci în general și îndeosebi a Sfântului Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre ei, omul de la cumpăna celor două Testamente. Cântările din zilele de marți îl arată pe Ioan și pe Prooroci în general, ca mijlocitori între Lege și Har, ca modele de viețuire ascetică, de integritate morală, ca îngeri în trup. Una din cântările Octoihului îl arată pe Sfântul Ioan Botezătorul ca apărător și feritor de „ceasul cel rău”, „de ispita celui viclean”.

Într-o cronică găsită în podul Bisericii „Arbore” din Bucovina, se vorbește de cele trei ceasuri rele din viața domnitorului Ștefăniță Vodă, zis Viforul, care, într-o zi de marți, a ucis cu mânie, la ceas de seară, pe cel mai credincios sfetnic al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, pe bătrânul și viteazul Luca Arbore. Cu zece ani înainte, el zidise din temelie biserica ce îi poartă numele, căreia îi pusese ca hram – culmea ironiei – tocmai „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Poate de atunci a început să se vorbească în folclorul românesc despre cele trei ceasuri rele din ziua de marți.

În amintirea vinderii Domnului Hristos

Ziua de miercuri amintește de începutul Patimilor Mântuitorului Iisus Hristos, de sfatul cărturarilor și fariseilor de a-L prinde pe Iisus și de trădarea Sa de către Iuda, cel ce a căzut din ceata Apostolilor. De aceea, ziua de miercuri e nedespărțită de ziua de vineri, consacrată Răstignirii și Morții pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu.

În majoritatea lor, cântările liturgice ne vorbesc atât despre trădare, prindere și judecare în mod direct, cât mai ales despre modul receptării acestor întâmplări triste de către Maica Domnului. Adică ce a simțit ea ca mamă în acele cumplite momente. Sfântul Ioan Gură de Aur comentează acest fapt, afirmând că e posibil ca alcătuitorii cărților de cult să nu fi vrut ca atunci când ne rugăm să fim și noi puși în situația de a-i judeca pe cei ce L-au judecat pe Iisus. Singura care-i mustră prin glasul cântărilor este Maica Domnului.

În această zi, nouă nu ne rămâne decât să ne ferim de trădarea lui Iuda și să ne gândim fiecare la trădările și vânzările noastre. La căderile noastre zilnice. Iar primul pas pe care se cuvine să-l facem este să postim în această zi, tocmai pentru a ne arăta credincioșia față de Mântuitorul Hristos, față de conștiința și principiile noastre de viață.

„Ziua propovăduitorilor”

Joia a fost numită „ziua propovăduitorilor”, adică ziua pomenirii Sfinților Apostoli și a Sfântului Ierarh Nicolae, ca reprezentant al tuturor sfinților ierarhi, urmași ai Apostolilor. Motivul pentru care această zi a fost închinată Sfinților Apostoli este legat de faptul că joia a avut loc Cina cea de Taină, moment în care Mântuitorul Iisus a instituit Sfânta Liturghie. Cântările liturgice ni-i prezintă pe Apostoli și pe urmașii lor ca pe niște pescari iscusiți, care au menirea de a vâna oamenii cu mreaja dumnezeieștii lor învățături. Alte cântări ni-i prezintă ca participanți la „înnoirea lumii”, când Fiul Omului va veni întru putere la sfârșitul veacurilor, iar ei, Apostolii, vor ședea pe 12 scaune și vor participa la judecarea umanității.

Asocierea pomenirii Sfântului Nicolae cu această zi nu este nici ea întâmplătoare. Și aceasta, deoarece el poate fi considerat un demn reprezentant al celor care au continuat activitatea Apostolilor, ca „îndreptător al credinței” și „chip al blândeții”.

Vineri, ziua cinstirii Sfintei Cruci

Vinerea are atât un caracter comemorativ, amintindu-ne de chinurile, moartea și îngroparea Domnului – și deci și de Sfânta Cruce -, cât mai ales un aspect actual, de participare a noastră la Jertfa cea mântuitoare, de purificare lăuntrică și de așezare la poalele Crucii, a păcatelor noastre, a tuturor căderilor noastre. Unele cântări liturgice din ziua de Vineri, vorbind despre Sfânta Cruce, amintesc de trei copaci: cedrul, pinul și chiparosul, din care ar fi fost alcătuită Crucea lui Iisus. O tradiție iudaică veche arată că Lot, nepotul lui Avraam, a descoperit mormântul strămoșului Adam, într-un loc unde creșteau trei copaci: un cedru, un pin și un chiparos. Potrivit aceleiași tradiții, Adam, înainte de a muri, a trimis pe fiul său să ceară Arhanghelului Mihail o sămânță din Pomul Vieții, având convingerea că dacă prin acest copac a pierdut Raiul, tot prin el va veni și izbăvirea. Arhanghelul i-a dat trei semințe, iar când a murit, Adam le-a luat cu el în mormânt. Din ele au răsărit cei trei copaci găsiți de Lot: un cedru, un pin și un chiparos. Din lemnul celor trei copaci, Noe și-a construit corabia sa, cu care a salvat lumea de potop. Din urmașii acelor copaci și-au făcut Moise toiagul său izbăvitor și Solomon cortul mărturiei din Sfânta Sfintelor. Din acei copaci a fost construită și Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos.

Sâmbăta, ziua de pomenire a morților

Până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, sâmbăta era ultima zi a săptămânii, aducând aminte de finalul creației lumii. Însă, odată cu jertfa și Învierea Sa din morți, Mântuitorul a arătat că lumea creată nu reprezintă totul, ci ea „se împlinește” în veșnicie, în ziua a opta, care este duminica.

În imnografia liturgică, sâmbăta e ziua odihnei Mântuitorului înainte de Înviere, petrecută „în mormânt cu Trupul, în iad cu Sufletul, în Rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul”. De aceea, în această zi îi pomenim pe toți cei plecați din viața pământească, pentru ca și ei să fie părtași odihnei Mântuitorului și să învie împreună cu El. Cântările liturgice ale sâmbetei îmbină tema pomenirii tuturor celor plecați cu pomenirea sau invocarea diferitelor categorii de sfinți, ca unii ce pregustă fericirea și odihna veșnică. Întreaga imnografie din slujbele sâmbetei, legată de pomenirea celor adormiți, este brăzdată de tema odihnei și a fericirii, opusă celei a păcatului și a morții. Pe de altă parte, sâmbăta, fiind ziua în care s-a terminat creația lumii și în care Creatorul s-a odihnit de lucrarea Sa, este totodată și icoana sau preînchipuirea odihnei celei veșnice și fericite, de care se bucură Sfinții și Drepții după ieșirea lor din ostenelile vieții pământești.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția de Oltenia din 15 februarie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente