„Trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț pe alții. Să fiu eu înțelept ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfințesc pe alții.” (Sf. Grigore de Nazianz, Cuvânt despre Preoție)
Într-o lume secularizată, în care plăgi precum disperarea, falsele religii, stresul și patimile biciuiesc trupul umanității, într-o societate aflată într-o profundă suferință și care nu ne poate lăsa indiferenți, preotul, ca unul luat dintre oameni și rânduit pentru oameni, are un rol covârșitor, și anume acela de a se jertfi și de a da dovadă de un eroism moral pentru a schimba fața lumii. El are sarcina și misiunea să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor și să-l facă pe om părtaș fericirii celei de sus. Duhul Sfânt se sălășluiește în inimile noastre prin chemarea și participarea la Sfintele Taine unde toți creștinii devin membri ai Bisericii. Chemarea la aceste lucrări sfinte o face Dumnezeu tuturor pentru ca „toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 40), devenind mlădițe vii ale aceluiași trup (Ioan 15, 1). Măreția neîntrecută a slujirii preoțești stă în faptul că ea este mijlocire între oameni și Dumnezeu, căci dacă profetul e trimisul lui Dumnezeu către oameni pentru a le face cunoscută voia Sa și a le trezi sufletul, preotul vine cu răspunsul, care pleacă dintru cele de jos spre ceruri, cu răspunsul la apelul lui Dumnezeu făcut cunoscut prin profet. A sfinți viața prin Sfintele Taine și a conduce pe calea mântuirii, a învăța pe credincioși cuvântul lui Dumnezeu sunt funcții fundamentale ale preoției sacramentale. Aceste slujiri le-a exercitat Însuși Mântuitorul în timpul activității Sale mesianice, slujiri ce se continuă până astăzi prin mijlocirea preoților slujitori care sunt organe văzute ale preoției Lui nevăzute. Învățătura pe care ei o comunică nu este a lor și prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea lor și harurile lor, ci ale lui Hristos. Preoția creștină este așadar încadrată în preoția veșnicului Arhiereu.
„Darul preoției depășește cuvântul”
Sfinții Părinți s-au remarcat în istorie ca exemple vii, trăitori ai unei vieți de mare sfințenie, ca oameni ai căror lucrări au fost pătrunse de Duhul Sfânt, ca mari luptători împotriva ereziilor și ca mari apărători ai Biserici, ca mari fondatori de obști monahale și ca deosebiți apărători și sprijinitori ai tuturor celor suferinzi atât trupește cât și sufletește. Activitatea lor a vizat în mare măsură și slujirea preoțească pe care au prezentat-o, ridicând-o la înalte culmi, în scris și în faptă, slujire pe care s-au învrednicit a o purta până la jerfelnicie și dincolo de aceasta, conștienți fiind de profunda responsabilitate ce au acceptat să o poarte pe umeri.
Sublimitatea preoției precum și sentimentul nevredniciei ce-i pătrundea pe Sfinții Părinți i-a determinat pe aceștia să lase moștenire posterității neprețuite lucrări, tratate, scrieri care caută să pună în atenția cititorilor, atât mireni cât și clerici, minunata și nespusa slujire sacerdotală, slujire pe care mereu au comparat-o cu slujirea îngerească. Astfel, Sf. Efrem exclamă: „Ce să spun sau ce să laud? Darul treptei preoțești depășește cuvântul”, iar Sf. Vasile cel Mare vedea preoția ca pe o slujire îngerească, îndemnând pe preoți să fie responsabili și conștienți de lucrarea lor, știind că nu au fost chemați la o slujire pământească, ci la o slujire cerească, că nu au primit o slujire omenească, ci una îngerească.
Cauze ale fugii de preoție la Sf. Grigorie de Nazianz
Încă din începutul expunerii sale din tratatul despre preoție, Sfântul Grigorie de Nazianz mărturisește că motivul cel mai important care l-a determinat să adopte o astfel de atitudine de fugă este teama de cele sfinte și păcatele clerului timpului său, pe care le condamnă realizând un tablou deosebit de expresiv, menit să trezească până și conștiințele cele mai amorțite, la lumina revenirii în sine.
El folosește acest prilej pentru a arăta semnificația duhovnicească a ascultării față de mai marii noștri, ea fiind „cea dintâi poruncă a rațiunii”, dar și responsabilitatea ce apasă pe umerii preotului. Astfel, el își argumentează atitudinea combătând conduita de neascultare și de nesupunere a creștinilor și enumerând cu deamănuntul motivele fugii sale.
Primul dintre motive, așa cum am mai spus, era teama de slujirea preoțească la care a fost chemat pe neașteptate, ceea ce l-a determinat să aibă acea atitudine de neascultare.
Un alt motiv a fost acela că Sfântul dorea viață pusnicească ceea ce nu se potrivea cu slujirea preoțească, el fiind îndrăgostit de frumusețea sihăstriei. „Eram întrăgostit dintru început de singurătate, cum nu știu să fi fost îndrăgostit vreodată unul din cei ce studiază arta retorică. Iar în vremea primejdiilor mari și cumplite prin care am trecut, făgăduisem lui Dumnezeu să trăiesc în pusnicie. Gustasem chiar ceva din viața pusnicească. Ajunsesem oarecum în pridvoarele ei, iar trăirea acestei virtuți mi-a aprins și mai mult dorul de sihăstrie”.
Un al treilea motiv al fugii sale a fost frica și rușinea de a se alătura unora care au făcut din preoție o meserie ca oricare alta sau o sursă de câștig. Astfel deplânge decadența morală a unora dintre clericii printre care nu vrea să se numere, fapt ce-l și determină, pe lângă multe altele, să fugă de preoție. El zice: „Mi-a fost rușine să fiu alături de ceilalți preoți, care cu nimic mai buni decât gloata − mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi − intră în locurile cele preasfinte cu mâinile nespălate, cum se spune, și cu sufletele necurate; care, înainte de a fi vrednici se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie și se împing în jurul Sf. Mese, ca și cum ar socoti că preoția nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri.” Acești preoți nu sunt conștienți de faptul că odată cu „trecerea timpului și cu creșterea răului, n-au să mai aibă pe cine păstori”.
Calitățile preotului în viziunea Sfântului Grigore de Nazianz
Sfântul Grigore evidențiază calitățile necesare adevăratului preot, oferind ca model de preoție deplină pe Sfântul Apostol Pavel. Prima calitate a preotului după Sfântului Părinte o constituie curăția sufletească și sfințenia vieții sale, deoarece el trebuie să fie un adevărat model și o pildă vie pentru păstoriții săi, iar sfințenia este o însușire absolut necesară slujitorului bisericesc. El „trebuie, întocmai ca argintul sau ca aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de alamă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare din viață și orice treburi ar avea; să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea, care să aibă nevoie de un foc mai iute decât cel de pe pământ”.
În viziunea sa, preoția este trăire în har, din har și pentru har; ea este o sfințenie progresivă a întregii ființe a preotului atât prin lucrarea continuă a harului personal pe care l-a primit la hirotonie, cât și prin influența pe care o exercită asupra lui neîncetata împărtășire a harului pe care el o face credincioșilor prin Sfintele Taine.
Preoții trebuie să fie pilde și modele de virtute pentru că omul poate cădea în păcat foarte ușor și cu atât mai mult atunci când observă acel păcat la păstorul lor. Dar nu același lucru se întâmplă și cu virtuțile deoarece „dobândirea virtuții este grea și anevoioasă, chiar când sunt mulți cei care ne îndeamnă și ne atrag”, pentru că „virtutea se prinde greu de om, ca și focul de lemne ude”.
Un adevărat slujitor al altarului trebuie să săvârșească binele în mod constant, fără măsură și fără să se mândrească și „să facă totdeauna din binele săvârșit treaptă pentru pașii următori”.
De asemenea preotul trebuie să cunoască sufletul omenesc, să fie un bun psiholog „aceasta pentru că trebuie să atragă pe credincioși pe calea virtuților” cu dragoste, răbdare și nădejde. Referindu-se la munca preotului, Sfântul Grigorie o aseamănă cu aceea a unui om care „ar încerca să conducă și să îmblânzească o fiară cu multe fețe și cu multe chipuri, alcătuită din multe fiare și mai mari și mai mici și mai domestice și mai sălbatice”. Biserica fiind alcătuită din oameni ce gândesc, se comportă și sunt din fire diferiți, preotul trebuie să știe să lucreze cu fiecare, potrivit nivelului lui duhovnicesc, fiind simplu și unitar, potrivit cu spiritul de dreptate pe care trebuie să-l aibă în toate, dar și multiform și variat, potrivit cu firea deosebită a fiecărui credincios, iar în cuvânt folositor și destoinic tuturor.
El vede preoția „mai grea și mai de preț” decât medicina, căci dacă medicina este „știința vindecării trupurilor”, preoția este „știința vindecării sufletelor”. Omul este dihotomic, alcătuit din trup, care este din pământ și din suflet, care este de la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre trup separat de suflet, dar nici despre suflet separat de trup. Medicina se ocupă cu trupul, care este „materie trecătoare și pieritoare”, pe când preoția se ocupă cu sufletul, care este nobil și superior trupului. Ea „urmărește să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păstreze chipul lui Dumnezeu (Facere 1, 26), iar dacă l-a pierdut, să-i arate calea ca să și-l păstreze; iar dacă l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi, scopul cel mai de seamă este să-l facă pe om dumnezeu și părtaș fericirii celei de sus”.
O altă calitate esențială care se cere preotului este tactul pastoral pentru că „nu toți oamenii au aceleași gânduri, nici aceleași porniri. Bărbații unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele; săracii unele, bogații altele; cei veseli unele, cei triști altele; cei bolnavi unele, cei sănătoși altele”. De asemenea, există numeroase diferențe și în ceea ce privește viața sau starea socială și civilă.
Sfântul Grigore face și câteva referiri la predică, aceasta fiind una dintre îndatoririle de căpetenie ale preotului pentru că „nu este un lucru ușor să chivernisești cu judecată adevărul dogmelor, să vorbești despre toate câte s-au filosofat în Scriptură, despre lume și lumi, despre materie, despre suflet, despre spirit, despre firile cele spirituale”. Predica trebuie să fie fundamentată pe Sfânta Scriptură și pe scrierile Sfinților Părinți, să fie adâncă, pătrunzătoare, capabilă să schimbe în bine starea duhovnicească a sufletelor, iar vorbirea preotului, ca și prezența lui, trebuie să aducă pace și să îndemne spre fapte bune. Predica lui este ascultată dacă el pune suflet în ceea ce spune, dacă faptele de virtute din propria viață pecetluiesc cuvintele sale, deoarece credința vine din auzite, dar se oprește la faptă.
„Este vrednic de harul preoției cel care a luat crucea lui Hristos și s-a hotărât să-I urmeze Lui până la capăt”
Citând din scriitorii Vechiului Testament (proorocii Miheia, Ioil, Avacum, Maleahi, Zaharia, Iezechiel, Ieremia), Sfântul Grigoriearată cum trebuie împlinită slujirea preoțească, aceste pilde evidențiind măreția preoției, dar și responsabilitatea preotului. „Cu aceste gânduri trăiesc ziua și noaptea. Acestea îmi topesc măduva, acestea îmi macină trupul și nu mă lasă să fiu îndrăzneț și să privesc în sus. Acestea îmi smeresc sufletul, îmi îngenungheză mintea, îmi pune lanț limbii și mă fac să nu mă gândesc la preoție, nici să îndrept și să ocârmuiesc pe alții, lucru mare și covârșitor, ci să pot scăpa de urgia cea viitoare și să pot să-mi scutur puțin rugina păcatului”.
Vremurile în care a trăit Sfântul Părinte nu au fost prea liniștite pentru că dispăruse și „bruma de dragoste”, iar preotul nu era decât „un nume gol”. Preot bun nu era socotit cel care avea frică de Dumnezeu, ci acela care era clevetitor și din gura lui ieșea venin de aspidă.
Concluzionând, Sfântul Grigore spune că este compatibil și vrednic de harul preoțieicel căruia i s-a aprins inima de cuvintele cele curate și în foc lămurite (Ps. 11, 6), cel care a contemplat frumusețea Domnului, cercetând Biserica Lui (Ps. 26, 8), cel care a pătruns vistieriile duhovnicești și a urcat pe treapta contemplației, cel ce s-a unit cu Însuși Cuvântul și s-a împărtășit cu El, cel ce a luat crucea lui Hristos și vrea să-I urmeze Lui până la capăt.
Simpla dorință de a te uni cu Hristos nu este suficientă, ci ea trebuie sprijinită de o pregătire specială, credinciosul fiind în permanență asistat de către preotul duhovnic care trebuie să dea dovadă de un deosebit tact pastoral, fiind absolut necesar să stăpânească „știința vindecării sufletelor, să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; sa-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu căci nu l-a pierdut, […] urmărind să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos, în inimile oamenilor”. Ne temem când citim tratatele privind slujirea preoțească, de faptul că Sfinții Părinți ar dori parcă să ne descurajeze în fața unei atât de înfricoșătoare realități a sacerdoțiului, în fața responsabilității pe care o implică această slujire. Însă Sfinții Părinți se îngrijesc și de inima păstorului pe care o doresc învăluită în dragoste față de Dumnezeu și față de oameni asemeni modului în care mierea învăluie fagurele, o doresc întărită spre orice lucru bun, o doresc pregătită pentru întâmpinarea oricărui pericol, în fața oricăror ispite ce i-ar veni din afară sau de la diavolul. Acest mesaj este firul roșu al tuturor tratatelor despre preoție, absolut fiecare capitol fiind o etapă în pregătirea slujitorului altarului ce parcurge aceste texte.
(Articol semnat de Mihai Parfeni, postat pe site-ul doxologia.ro la 10 aprilie 2013)
