În clipa în care iubim pe cineva, următorul gând este acela de a-l „avea” sau de a fi cu el și a-l iubi pentru totdeauna. Problematizarea mai veche, de origine platoniciană, a relației dintre iubire și frica de a nu pierde ceea ce iubim, așa cum transpare din dialogul „Sympósion” („Banchetul” lui Platon), capătă o soluție creștină în termenii în care Fericitul Augustin (354-430) definește dragostea ca „poftă” (appetitus) sau „afect” (affectus).
Fericitul Augustin susține că fiecare afect este legat de un „obiect” definit, și este nevoie de acest obiect pentru a declanșa afecțiunea în sine, oferind astfel un scop pentru aceasta.
În acești termeni, iubirea este văzută ca fiind „un fel de mișcare” spre un „obiect” pe care-l știm și dorim ca fiind „bun” (bonum). Urmându-l pe Platon atunci când spune că noi dorim doar ceea ce nu avem, deoarece credem că obiectul dorinței este bun și ne va face fericiți, Augustin adaugă că, după ce vom avea obiectul iubirii, dorința noastră se termină, cu excepția cazului în care suntem amenințați cu pierderea lui.
În acest caz, dorința de a „avea” se transformă într-o frică de „a pierde”. Altfel spus, în timp ce pofta (i.e., iubirea) urmărește binele, frica ne cauzează sentimentul de temere și fuga de relele (malum) declanșate în urma pierderii „obiectului” dorit. Consecința este că, atâta timp cât dorim lucruri efemere, suntem în mod constant sub amenințarea acestei frici de a pierde ceea ce am câștigat.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
