Visarion Puiu și Episcopia Hotinului

A devenit o frumoasă obișnuință ca în fiecare an, la sfârșit de Făurar, să comemorăm pe unul dintre cei mai cunoscuți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din perioada interbelică, mitropolitul Visarion Puiu. Având în vedere că pe 27 februarie se împlinesc 134 de ani de la naștere, și pe 31 martie 90 de ani de la numirea lui ca titular al Episcopiei Hotinului, vom expune câteva aspecte ale păstoririi sale în această eparhie dintre anii 1923 și 1935.

După refacerea gra¬ni¬țelor României Mari din 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a stăruit pentru reînființarea celor două scaune episcopale aflate pe teritoriul Moldovei de dincolo de Prut, Hotin și Ismail, eparhii desființate pe la 1812, când s-a organizat pe întreg ținutul Basarabiei o singură ar¬hi¬e¬pis¬copie cu sediul la Chișinău. Amintim că Episcopia Ho¬ti¬nu-lui a luat ființă înainte de 1758, ca sufragană a Mitropoliei Proilaviei.

Ca urmare a demersurilor menționate, la 10 martie 1923, regele Ferdinand a promulgat legea nr. 920, în vederea reac¬ti¬vării Episcopiei Hotinului. Spre a se ridica din nou la dem¬ni¬ta¬tea de odinioară, eparhia avea ne¬voie de un păstor temerar, lup¬tător, înzestrat cu răbdare și perseverență. S-au făcut mai multe propuneri, dar prim-mi¬nistrul guvernului liberal de atunci, Ionel I. Brătianu, l-a acceptat, neașteptat de generos, pe vlădica Visarion, instalat doar de trei ani în scaunul de la Argeș. Acest lucru se datora, poate, și dorinței liberalilor de a stinge conflictul cu Visarion Puiu, care a reacționat cu res¬pon¬sabilitate atunci când guvernarea vremii a deposedat, în mod abuziv, eparhia ar¬ge¬șea¬nă de palatul episcopal, trans¬for¬mându-l într-o reședință de protocol a casei regale. Reacția tânărului ierarh se justifica pe deplin, mai ales că birourile administrației chiriarhale și locuința ierarhului au fost mutate într-un grajd de vite dezafectat, pregătit, prin „bună¬voința” cârmuitorilor politici, ca să găzduiască sediul unei is¬to-ri¬ce episcopii. Practic, „alegerea” sa pentru Hotin constituia o modalitate sigură de a scăpa de arhiereul incomod din inima regatului. Pare să fi fost o acțiune bine gândită, dorindu-se, în realitate, „cumințirea” celui ce ridicase glasul ca să apere Biserica de imixtiunile po¬li¬ti¬cului. Vlădica era con¬ști¬ent de ce-l așteaptă la Hotin, căci Or¬todoxia în acele ținuturi ro¬mâ¬nești ajunsese destul de slăbită, din cauza indiferenței și a lipsei unui program pastoral-misionar adecvat. Iată ce de¬cla¬ra e¬par¬hi¬o¬tul la 31 martie 1923, zi a în¬ves¬ti¬rii sale oficiale de către regele Ferdinand: <i>”Sire, răs¬pun¬zând chemării, apoi încrederii arătată de înaltul guvern al Majestății Voastre precum și îndrumărilor pă¬rin¬tești ale sfântului nostru Sinod, primesc astăzi cu răspundere această cârjă episcopală a Hotinului. Pornesc în noua eparhie cu do¬rin¬ța stăruitoare de a munci, pen¬tru a întări îm¬preună cu frații preoți de acolo credința noastră creștinească și să tre¬zim conștiința națională în acele părți istorice ale vechii Moldove”</i>.

Râvnitor ctitor de lăcașuri sfinte

Condițiile din orașul Bălți, reședința episcopală, se arătau improprii: în localitate exista o singură biserică ortodoxă, iar dependințele necesare bunei funcționări a cancelariei chi¬riarhale lipseau cu desăvârșire. De aceea episcopul a stat câțiva ani cu chirie într-o fostă casă evreiască. Imaginea cea mai fidelă a stării de fapt găsite ne-o oferă chiar încercatul ierarh în memoriile sale: <i>”†¦ când mă gân¬desc câte lipsuri și îm¬pie¬dicări am avut de îndurat până am pus început Episcopiei din Bălți, mă cuprinde groaza și o apăsătoare părere de rău după munca nesprijinită ce am ri¬si¬pit. Dar în toată această ne¬mul¬țumire sufletească este pentru mine și o rază luminătoare și liniștitoare, aceea că Dumnezeu mi-a știut cugetul și mi-a cunoscut deplin dorințele ce am urmărit în a împlini întru slava numelui Său și întru con¬so¬li¬darea Bisericii”</i>.

În cei 12 ani de păstorire la Hotin, episcopul Visarion a reconfirmat veridicitatea zicalei românești care spune că „omul sfințește locul”. Nu vom insista asupra nenumăratelor împliniri pe plan pastoral-misionar, so¬cial-filantropic, economic și ad¬ministrativ, deoarece acestea pot face obiectul unei adevărate lucrări de specialitate. Trebuie to¬tuși să trecem în revistă, mă¬car în parte, câteva dintre ele.

Catedrala episcopală „Sfinții Împărați Constantin și Elena” a fost începută în anul 1924 și terminată în 1933. Cheltuielile cu ridicarea impunătorului monument de arhitectură au depășit cu mult cei 14.000.000 lei prevăzuți inițial de ar¬hi¬tec¬tul Adrian Gabrielescu, pro¬iec¬tantul său. În fața bisericii s-a construit un elegant bap¬tis¬te¬riu, asemănător celui de la Curtea de Argeș. Se vede că vlădica Visarion avea un ochi atent, iubitor de frumuseți alese. De aceea a căutat să aducă la Bălți ceva din le¬gen¬dara biserică a lui Neagoe Ba¬sa¬rab. Sfințirea noii catedrale s-a făcut în data de 14 octombrie 1934, cu o solemnitate deo¬se¬bită, în prezența regelui Carol al II-lea însuși, precum și a prințului Mihai, viitorul rege al României.

Reședința episcopală din Bălți constituie o altă realizare de marcă. Clădirea, ce se poate admira și astăzi, s-a ridicat între anii 1925 și 1932. Lângă ea s-a zidit o frumoasă biserică, purtând hramul Sfintei Paras¬cheva, destinată personalului monahal care avea să se pre¬o¬cupe de administrarea și în¬gri¬ji¬rea reședinței vlădicești. Aceas¬ta nu a fost singurul lăcaș sfânt din Bălți ctitorit de episcopul Visarion, deoarece până în 1935 se vor construi încă patru: bisericile „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” în 1929; „Uspenia” terminată în 1932; „Sfinții Voievozi Mihail și Gavril”, sfințită în 1933; iar lângă orașul Bălți a întemeiat un schit închinat sfinților Victor și Visarion, sărbători de suflet pentru neobositul ierarh, a¬mintind de patronii săi spi¬ri-tuali. În cuprinsul eparhiei, în cei 12 ani de păstorire, s-au înălțat 64 de biserici noi, iar 343 au fost renovate. Între alte realizări de seamă, amintim: înființarea Seminarului Te¬o¬logic la Bălți, construirea unui cămin preoțesc nu numai în orașul reședință, ci și în altele, a unei bănci destinate clerului, a liceului pentru fete etc.

Deosebite activități cultural-educaționale

Activitatea la Hotin a vlă¬di¬căi nu s-a rezumat la tărâmul eclesial, ci s-a extins, in¬ten¬si¬fi¬cân¬du-se în cel cultural, edu¬ca¬țional, social sau economic al urbei unde trăia. Așa se face că el a acordat învățământului o atenție deosebită, conștient că numai prin educație societatea poate evolua. În perioada păstoririi sale la Bălți, aici s-au întemeiat mai multe școli, unele dedicate exclusiv învă¬ță¬mân¬tu¬lui monahal, deoarece acestea lipseau cu desăvârșire. Tot pe tărâm cultural se înscrie rod¬nica lui activitate cărturărească și publicistică. Între anii 1923 și 1934 au apărut sub semnătura sa un număr de 14 cărți ori broșuri destinate susținerii activității pastoral-misionare. Amintim doar câteva titluri: <I>Spre unirea în Domnul, Glas în pustie I, Către întregul cler ortodox, Câteva povățuiri creș¬ti¬nești, Câteva povățuiri creș¬ti¬nești pentru săteni, În ches¬ti¬u¬nea căminurilor din Ierusalim, Glas în pustie II</i>. La fel de atent s-a preocupat de revigorarea vieții monahale prin re¬or¬ga¬ni¬zarea sau înființarea de nu¬me¬roase mănăstiri și schituri. Grație spiritului său practic, s-a implicat, cu un vădit succes, în acțiuni sociale, caritabile, filantropice, ba chiar edilitar gospodărești.

Astfel, datorită stăruitoarei osteneli a vlădicăi, Episcopia Hotinului a devenit puternică din punct de vedere spiritual și economic, oferindu-i viitorului episcop, Tit Simedrea, un teren prielnic activității pastoral-misionare și filantropice. Ca urmare a păstoririi remarcabile din timpul celor 13 ani petrecuți Bălți, cu lipsuri și numeroase probleme, dar cu împliniri neașteptat de mari, Visarion Puiu a fost ales mitropolit al Bucovinei în octombrie 1935.

Aceste însemnate realizări în calitate de episcop de Hotin, alături de întreaga sa activitate din sânul Bisericii străbune, ne îndeamnă să-i păstrăm vie amintirea, să privim cu ve¬ne¬ra¬ție la modul cum și-a petrecut viața, să-i urmăm credința și dragostea jertfelnică față de Hristos Dumnezeu și Biserica Lui.

(Documentar publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 27 februarie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente