Pe drumul asemănării cu Dumnezeu, omul „căzut” este chemat să pună început. Neîncetat. Tăcerea buzelor, paza ochilor, a auzului și a minții de stimulul păcatului sunt trepte primare în procesul de tămăduire a sufletului de rănile neascultării.
Pregătirea aperceptivă. Nu de puține ori oamenii dezvoltă afecțiuni psihice sau fizice care nu pot fi tratate clinic. Ei caută cu disperare tămăduirea, însă medicina clasică nu îi poate ajuta totdeauna. Și atunci sunt căutate căi alternative de vindecare. Însă vindecarea de boală, și mai ales de suferința sufletului pentru păcatele sale, este posibilă numai prin rugăciune și pocăință, în dar de la Domnul Iisus Hristos.
Anunțarea temei. În cele ce urmează vom căuta să arătăm că păcatele lăcomiei, neascultării și mândriei dau naștere bolilor sufletești, dar și afecțiunilor trupului, remediile fiind posibile numai în sânul Bisericii, prin rugăciune și pocăință. Ilustrative vor fi, în acest sens, Viața Cuvioasei Maria Egipteanca, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul și literatura filocalică.
Tratarea. Izgonirea primilor oameni din Rai a fost urmarea păcatului neascultării, prin poftirea lumii materiale. Adam, care odinioară nu cunoștea foamea, setea sau frigul, a început deodată să sufere. Omul a fost dezbrăcat de „haina luminii” și îmbrăcat cu „haine de piele”, adică a fost supus regimului condiționărilor specifice lumii animale, căreia a dorit să se asemene. Mare a fost plânsul lui Adam, însă întoarcerea nu a mai fost posibilă. Dacă acesta și-ar fi recunoscut păcatul și ar fi cerut iertare de la Dumnezeu, Adam „ar fi rămas în Rai și ar fi fost scutit atunci printr-un singur cuvânt de tot cercul acela de zeci de mii de lucruri rele cărora li s-a supus fiind surghiunit și zăcând în iad atâtea veacuri” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, 5). Însă Adam a dat vina pe Eva, femeia lui, iar Eva pe șarpe, care a ispitit-o, și noi repetăm acest gest al dezvinovățirii până astăzi. Atunci când ne judecăm părinții biologici și părinții duhovnici, când aruncăm vina la societate și pe lipsuri pentru avorturi și alte păcate, când spunem că ne merge rău din cauza vecinilor și a semenilor, nu repetăm oare gestul primilor părinți?
Omul de astăzi nu se pocăiește, nu își asumă responsabilitatea pentru faptele rele comise, oricine altcineva este vinovat, numai el nu. Se consideră însă pe deplin autorul faptelor sale bune, așteptând recunoștință infinită de la semenii lui pentru pustiul de bine făcut. Or, cum putem fi noi autori doar ai faptelor bune, fără a fi autori și ai faptelor noastre rele?…
Omul nu se poate pocăi atunci când se raportează la o lume ireală
Cei care se spovedesc fără pocăință se percep adesea a fi naturi logice, pe care emoția nu le poate determina să greșească, singurii vinovați de „imperfecțiunile” lor fiind ceilalți sau societatea.
Aceștia, ceilalți, au ce au cu ei, altfel, ei ar vorbi cu toată lumea, nu ar avea nimic cu nimeni. Doar ceilalți sunt ilogici, emoționali, absurzi, se supără fără motiv, și încă cu anii nu ne mai vorbesc. Iată cum construim, pe nesimțite, un univers paralel fantastic, ce devine realitatea la care ne raportăm. Păcătosul nepocăit, fără să își dea seama, se vede pe sine ca pe o entitate care nu poate acționa decât corect, pentru că acționează logic. În percepția sa, ceilalți greșesc pentru că sunt naturi diferite, emoționale, nu acționează logic, ca și când nici nu am avea cu toții o natură umană comună. Mr. Spock, extraterestrul fără greșeală, lipsit de orice emoție, condus exclusiv de logică în acțiunile sale, din bine cunoscutul serial Star Trek, ilustrează imaginea de sine a păcătosului nepocăit. De observat: nu separăm conștient și conceptual aceste două universuri, dar ne purtăm ca și când realitatea chiar așa ar sta.
Înțelegem astfel că păcatul este amăgire de sine și somn al sufletului, Sfântul Ignatie Briancianinov fiind de părere că „înșelarea este starea în care se află toți oamenii, până la unul, stare născută din căderea protopărinților noștri” (Despre înșelare). Iată de ce toți sfinții ne îndeamnă la „deșteptare” duhovnicească.
Pocăința ca „trezire” în Canonul Cel Mare
Canonul Cel Mare, compus de Sfântul Andrei Criteanul în secolul al VII-lea, este un imn liturgic ce ne îndeamnă să ne „trezim” la pocăință, din somnul oricăror iluzii omenești. Ilustrativ este condacul: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârșitul este aproape și vrei să te tulburi. Deșteaptă-te dar, ca să Se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni și toate le plinește”. Pe parcursul a nouă cântări (cuprinzând peste 250 de stihiri), Canonul prezintă dialogul sufletului păcătos și bolnav cu propria conștiință luminată de rugăciune și citirea Sfintei Scripturi. Prin păcat, omul se face „ucigaș” al sufletului său. Gândurile întinate de poftă trupească rănesc sufletul, îi întunecă frumusețea: „păcătuit-am ca și desfrânata, rănitu-m-am, vătămatu-m-am, iată săgețile vrăjmașului au pătruns sufletul meu și trupul meu” (Cântarea a 2-a). Primim îndemnul de a fugi de „flacăra a toată pofta cea nebunească”, de „Sodoma și Gomora” și de a urma ca pe un far salvator „lumina postului” în locul „patimilor cele de noapte” (Cântarea a 3-a). Singurul care ne poate vindeca trupul spurcat și duhul întinat este Hristos numit „Doctorul”, ce are ca „ungere” și „băutură duhovnicească” sângele curs din coasta Sa, precum și cuvintele Sale „dătătoare de viață”. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt., 4,4). Aceste cuvinte ale Domnului sunt hrana cu care trăiește și Cuvioasa Maria Egipteanca în pustie, neavând acolo pâinea materială. După o viață de lăcomie, neascultare și desfrânări, Maria Egipteanca pleacă în pustiu, petrecând acolo în singurătate, rugăciune, post și pocăință preț de patruzeci și șapte de ani. Atât de mare este puterea pocăinței încât cuvioasa ajunge să minuneze prin virtuțile dobândite până și firea îngerilor.
Vindecarea de lăcomie, neascultare și mândrie
„Păcatul este rană, pocăința, leac”, ne învăța și Sfântul Ioan Gură de Aur. Astfel, înțelegând păcatul ca boală și vătămare a sufletului, nu ne vom mai judeca semenii. Sfântul Grigorie Sinaitul ne învăța să ne tămăduim de patima lăcomiei prin înfrânare: „Trei hotare are mâncarea: înfrânarea, îndestularea și săturarea. Înfrânarea stă în a se scula cineva flămând de la masă; îndestularea, în a mânca atât cât să nu rămână flămând; iar săturarea stă în a se îngreuna puțin” (Filocalia, vol. 7). Iar Sfântul Ioan Scărarul, deosebind nuanțe ale mândriei (închipuirea de sine sau îngâmfarea, slava deșartă, vanitatea, mândria și trufia), ne învață să ne tămăduim sufletul de acest păcat prin ascultarea smerită de duhovnic.
Recapitularea. Putem acum răspunde întrebărilor: Cum se îmbolnăvește sufletul? Cum putem scăpa de păcatul lăcomiei, al neascultării și al mândrie? Cum ne putem vindeca de păcat? Ce univers fals își făurește mintea omului păcătos? Cum ne putem trezi la realitatea duhovnicească?
Asocierea. Ceea ce este un handicap fizic în lumea exterioară este o patimă în universul sufletesc. Boala sufletească este o diformitate, o mutație, fiind îndepărtare de Dumnezeu și înstrăinare de firea noastră.
Generalizarea. Lupta pentru vindecarea sufletului de boală face parte din procesul mai amplu de curățire, luminare și desăvârșire a omului, întru asemănarea sa cu Hristos. Această luptă înseamnă împotrivire până la sânge. Există însă și o altă formă de luptă care constă nu în împotrivire, în lupta directă cu patima, ci în mutarea atenției către cele sfinte. Astfel, prin abaterea minții de la rău, prin paza minții, patima, cea asemănată de Sfinții Părinți cu un scorpion închis într-un borcan, se sufocă și moare.
Aplicarea. În viața de zi cu zi ne dăm seama că noi înșine greșim, că avem anumite boli sufletești care cer vindecare. Precum în cazul bolilor fizice, mai ușor este să previi decât să tratezi. Asemenea și în situația sufletului, să ne păzim sufletul nostru și al copiilor de necurăție, de programe și filme pornografice, de mâncarea fără măsură și de preluarea fără discernământ a informațiilor din mass-media și de pe internet. (Cateheză publicat în Ziarul Lumina din data de 15 aprilie 2013)
