Viața și Acatistul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

La Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă a Patriarhiei Române a apărut, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, lucrarea Viața și Acatistul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare (București, 2013, 64p. – ISBN 978-973-616-294-7), în noua colecție de „Acatiste și Vieți de Sfinți”.

Unul dintre acești fericiți, a fost măritul Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care poporul la numit și „cinstit”, bun, mare și sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie și iertarea celor greșiți; „mare”, pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi și trădători; „Sfânt” pentru luptele sale de apărare a întregii creștinătăți, cât și pentru numărul mare de biserici și mănăstiri pe care le-a zidit și înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor. Marele Voievod Ștefan al Moldovei a fost fiul bine-credincioșilor creștini Voievodul Bogdan al II-lea și Doamna Maria Marina Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită față de țară și credința strămoșească. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie.

Pe Câmpia Dreptății este întâmpinat de mulțimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești”. Și a domnit, precum știm, 47 de ani și 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești, a întregii creștinătăți, zidind cetăți militare, dar șin cetăți ale sufletului, adică multe biserici și mănăstiri. În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate și mărinimie, neuitând nicio clipă pe vitejii oșteni, pe cei săraci și suferinzi, răsplătind și ajutând pe toți cu nețărmurită dragoste părintească. Deși a fost încercat de numeroase suferințe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii și a două soții, trădarea unor sfetnici și multe războaie, nu și-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci și-a purtat crucea vieții sale cu răbdare creștinească, luptând cu dârzenie și neîntrecută iscusință împotriva dușmanilor țării și ai credinței. De aceea, istoria mărturisește că evlaviosul Ștefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru țara și credința întregului popor. El aducea mulțumiri și laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci și atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinței.

Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creștinătăți chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creștini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumusețea și valoarea ei duhovnicească, redăm acest text:

„Prealuminaților, preaputernicilor și aleșilor domni a toată creștinătatea, cărora această scrisoare a noastră

va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ștefan Voievod, din

mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă

tuturor cărora vă scriu și vă doresc tot binele și vă spun domniilor

voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și

este încă pierzătorul întregii creștinătăți și în fiecare zi se gândește

cum ar putea să supuie și să nimicească toată creștinătatea. De aceea

facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus

numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire

în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman

Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul

Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor

creștinătății și i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul

nostru. Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor își puse în

gând să-și răzbune și să vie, în luna mai, cu capul său și cu toată

oștirea sa împotriva noastră și să supuie țara noastră care e o parte

creștinească și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această

poartă, care e țara noastră, va fi pierdută, atunci creștinătatea va fi

în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți

pe căpitanii voștri împotriva dușmanilor creștinătății până mai este

vreme, fiindcă turcul are acum mulți potrivnici și din toate părțile are

de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din

partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu

jurământul domniei noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până

la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să

faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu

Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiți gata fără

întârziere.”

Ștefan cel Mare a pus biruințele în luptele

purtate nu pe seama iscusinței sale, ci a voii și puterii lui Dumnezeu.

Pentru credința și smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înțelepciune,

„har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).

Ștefan

cel Mare a fost nu numai un apărător al credinței creștine în luptele

sale cu turcii și tătarii, ci el a fost și un mărturisitor al ei prin

numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin

înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor și obștii călugărilor, care

împleteau rugăciunile de zi și de noapte cu lucrul mâinilor și cultura

minții.

Ștefan cel Mare a zidit biserici și mănăstiri nu numai

în Moldova, ci și în Muntenia și Transilvania, mărturisind prin aceasta

conștiința unității de credință și neam. De asemenea și la muntele

Athos, unde pericolul otoman amenința tot atât de mult Ortodoxia, a

înălțat, înnoit și înzestrat mai multe biserici și mănăstiri, între care

la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte

locașuri Ștefan cel Mare le-a înălțat ca mulțumire adusă lui Dumnezeu

pentru biruințele purtate în lupta cu dușmanii creștinătății, cât și

pentru cinstirea și pomenirea celor căzuți în luptele cu dușmanii

credinței neamului. Pentru aceasta, poporul la cinstit numindu-l „cel

Sfânt”.

Ștefan cel Mare a fost un om al pocăinței și al

rugăciunii: el a simțit permanent nevoia să se roage, să se

încredințeze, el și familia sa, împreună cu cei vii și cu cei morți,

rugăciunilor părinților sfințiți din sfintele biserici ctitorite de el,

pe care-i numea rugătorii noștri: „Să ne cânte nouă și Doamnei Maria,

cerea călugărilor și egumenului din Mănăstirea Neamț, în fiecare

miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta

această mănăstire”.

Viața de rugăciune personală a lui Ștefan

cel Mare ne este arătată și de cele trei icoane unite, numite triptic:

Mântuitorul, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până

astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul

Voievod le purta la el permanent în călătorii și mai ales în bătălii.

Ștefan cel Mare și Sfânt însoțea rugăciunea cu postul, înainte de a

începe lupta cu dușmanii credinței și ai neamului și după biruință, așa

cum amintește cronicarul că a făcut-o la Vaslui: „Cu toții s-au legat a

posti patru zile cu pâine și apă”.

Ștefan cel Mare unea

rugăciunea nu numai cu postul, ci și cu fapta bună a milosteniei și a

dragostei creștine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând

căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ și vite; nu uita

niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită

purtare de grijă față de cei rămași cu infirmități, cum amintește

tradiția de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruiește o pereche

de boi, car și plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu

mai fi silit să-și are pământul în zi de sărbătoare cu boi și plug

împrumutate de la boieri.

Marele Voievod a fost deopotrivă om al

dreptății și al iubirii creștinești, al iertării dușmanilor săi care au

dat dovadă de căință pentru greșelile săvârșite: „Te-am iertat, scrie

măritul Voievod lui Mihu, și toată mânia și ura am alungat-o cu totul

din inima noastră. Și nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de

lucrurile și întâmplările petrecute, ci te vom milui și te vom ține la

mare cinste și dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioși și de

cinste.”

Întreaga sa viață Ștefan cel Mare a trăit sub povața

permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul,

căruia i-a arătat toată ascultarea și cinstea cuvenită.

Acest

fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morții, așa cum este dat

de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viața cu adevărat creștinește:

„Iar când au fost aproape de sfârșenia sa, scrie cronicarul, chemat-au

vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alții, toți câți sau

prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ține țara cum a ținut-o el.”

Cum vedem, grija pentru binele țării și al credinței străbune o poartă

în inima sa până în ceasul morții. Cronicile vechi mai pun în gura

măritului Voievod și aceste cuvinte înainte de moarte: „Doamne, numai

Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare,

nici focul vârstei tinerești n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe

piatra care este Însuși Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi

îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o nesmintită

printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toți vrăjmașii am

gonit și înfrânt.”

Ștefan cel Mare „s-a strămutat la

lăcașurile de veci” la 2 iulie 1504 și a fost îngropat în biserica

Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează

cronicarul: „iar pe Ștefan Vodă l-a îngropat țara cu multă jale și

plângere în mănăstire, în Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale

era de plângeau toți ca după un părinte al său, căci cunoșteau toți că

s-au scăpat (păgubit) de mult bine și multă apărătură.”

A

fost plâns de întreg poporul și de tot pământul Moldovei, cum se spune

și azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng

pădurile bătrâne./ Și norodu-n hohot plânge/ Cui ne lași pe noi,

Stăpâne?”

Ștefan a rămas nemuritor în inimile noastre; îl simțim

cu toții, mai ales atunci când ne aflăm în fața mormântului său de la

Putna și în fața icoanei sale, insuflându-ne aceeași dragoste de țară și

credință strămoșească; îl simțim alături de noi la bucurii și mai ales

la durere, în vreme de năvălire a necazurilor asupra noastră.

Binecredinciosul

Voievod a avut întotdeauna credința că Mântuitorul Iisus Hristos va

mijloci la Judecata de Apoi și va răsplăti pe toți cei care și-au

jertfit viața pentru credință și apărarea hotarelor țării.

La

mormântul său străjuiește, de la moartea sa până astăzi, o candelă

permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a

bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care

dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creștinătății, după

cum se vede și în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăț (Jud. Iași),

ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.

De

aceea trecerea lui în rândul sfinților prin hotărârea Sfântului Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este

împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu și potrivită cu evlavia

poporului dreptcredincios. El este o icoană de lumină pentru tot poporul

dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locașuri sfinte și al

celor care luptă pentru biruința Crucii și a iubirii lui Hristos pentru

oameni.

După cum aflăm de la Editura Institutului Biblic și de

Misiune Ortodoxă, lucrarea poate fi achiziționată de la Librăria

Cărților Bisericești (Intr. Miron Cristea nr. 6, accesul se face din

strada 11 Iunie), Librăria „Ortodoxia” (Calea Victoriei nr. 45, lângă

biserica Krețulescu), Galeriile „Cuvântul vieții”, prin comandă pe

internet la adresa [email protected], precum și de la

pangarele bisericilor și mânăstirilor din cuprinsul Arhiepiscopiei

Bucureștilor.

Comentarii Facebook


Știri recente

Preoții români din Serbia se formează pro-viață

O delegație formată din membri ai corpului profesoral de la Facultatea de Teologie din Timișoara s-a întâlnit la începutul săptămânii cu mai mulți preoți din Episcopia Daciei Felix, pentru un atelier pro-viață. Colocviul „Construim împreună…