La Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă a Patriarhiei Române a apărut, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, lucrarea Viața și Acatistul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare (București, 2013, 64p. – ISBN 978-973-616-294-7), în noua colecție de „Acatiste și Vieți de Sfinți”.
Unul dintre acești fericiți, a fost măritul Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care poporul la numit și „cinstit”, bun, mare și sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie și iertarea celor greșiți; „mare”, pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi și trădători; „Sfânt” pentru luptele sale de apărare a întregii creștinătăți, cât și pentru numărul mare de biserici și mănăstiri pe care le-a zidit și înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor. Marele Voievod Ștefan al Moldovei a fost fiul bine-credincioșilor creștini Voievodul Bogdan al II-lea și Doamna Maria Marina Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită față de țară și credința strămoșească. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie.
Pe Câmpia Dreptății este întâmpinat de mulțimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești”. Și a domnit, precum știm, 47 de ani și 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești, a întregii creștinătăți, zidind cetăți militare, dar șin cetăți ale sufletului, adică multe biserici și mănăstiri. În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate și mărinimie, neuitând nicio clipă pe vitejii oșteni, pe cei săraci și suferinzi, răsplătind și ajutând pe toți cu nețărmurită dragoste părintească. Deși a fost încercat de numeroase suferințe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii și a două soții, trădarea unor sfetnici și multe războaie, nu și-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci și-a purtat crucea vieții sale cu răbdare creștinească, luptând cu dârzenie și neîntrecută iscusință împotriva dușmanilor țării și ai credinței. De aceea, istoria mărturisește că evlaviosul Ștefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru țara și credința întregului popor. El aducea mulțumiri și laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci și atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinței.
Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creștinătăți chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creștini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumusețea și valoarea ei duhovnicească, redăm acest text:
„Prealuminaților, preaputernicilor și aleșilor domni a toată creștinătatea, cărora această scrisoare a noastră
va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ștefan Voievod, din
mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă
tuturor cărora vă scriu și vă doresc tot binele și vă spun domniilor
voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și
este încă pierzătorul întregii creștinătăți și în fiecare zi se gândește
cum ar putea să supuie și să nimicească toată creștinătatea. De aceea
facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus
numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire
în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman
Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul
Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor
creștinătății și i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul
nostru. Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor își puse în
gând să-și răzbune și să vie, în luna mai, cu capul său și cu toată
oștirea sa împotriva noastră și să supuie țara noastră care e o parte
creștinească și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această
poartă, care e țara noastră, va fi pierdută, atunci creștinătatea va fi
în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți
pe căpitanii voștri împotriva dușmanilor creștinătății până mai este
vreme, fiindcă turcul are acum mulți potrivnici și din toate părțile are
de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din
partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu
jurământul domniei noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până
la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să
faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu
Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiți gata fără
întârziere.”
Ștefan cel Mare a pus biruințele în luptele
purtate nu pe seama iscusinței sale, ci a voii și puterii lui Dumnezeu.
Pentru credința și smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înțelepciune,
„har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).
Ștefan
cel Mare a fost nu numai un apărător al credinței creștine în luptele
sale cu turcii și tătarii, ci el a fost și un mărturisitor al ei prin
numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin
înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor și obștii călugărilor, care
împleteau rugăciunile de zi și de noapte cu lucrul mâinilor și cultura
minții.
Ștefan cel Mare a zidit biserici și mănăstiri nu numai
în Moldova, ci și în Muntenia și Transilvania, mărturisind prin aceasta
conștiința unității de credință și neam. De asemenea și la muntele
Athos, unde pericolul otoman amenința tot atât de mult Ortodoxia, a
înălțat, înnoit și înzestrat mai multe biserici și mănăstiri, între care
la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte
locașuri Ștefan cel Mare le-a înălțat ca mulțumire adusă lui Dumnezeu
pentru biruințele purtate în lupta cu dușmanii creștinătății, cât și
pentru cinstirea și pomenirea celor căzuți în luptele cu dușmanii
credinței neamului. Pentru aceasta, poporul la cinstit numindu-l „cel
Sfânt”.
Ștefan cel Mare a fost un om al pocăinței și al
rugăciunii: el a simțit permanent nevoia să se roage, să se
încredințeze, el și familia sa, împreună cu cei vii și cu cei morți,
rugăciunilor părinților sfințiți din sfintele biserici ctitorite de el,
pe care-i numea rugătorii noștri: „Să ne cânte nouă și Doamnei Maria,
cerea călugărilor și egumenului din Mănăstirea Neamț, în fiecare
miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta
această mănăstire”.
Viața de rugăciune personală a lui Ștefan
cel Mare ne este arătată și de cele trei icoane unite, numite triptic:
Mântuitorul, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până
astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul
Voievod le purta la el permanent în călătorii și mai ales în bătălii.
Ștefan cel Mare și Sfânt însoțea rugăciunea cu postul, înainte de a
începe lupta cu dușmanii credinței și ai neamului și după biruință, așa
cum amintește cronicarul că a făcut-o la Vaslui: „Cu toții s-au legat a
posti patru zile cu pâine și apă”.
Ștefan cel Mare unea
rugăciunea nu numai cu postul, ci și cu fapta bună a milosteniei și a
dragostei creștine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând
căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ și vite; nu uita
niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită
purtare de grijă față de cei rămași cu infirmități, cum amintește
tradiția de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruiește o pereche
de boi, car și plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu
mai fi silit să-și are pământul în zi de sărbătoare cu boi și plug
împrumutate de la boieri.
Marele Voievod a fost deopotrivă om al
dreptății și al iubirii creștinești, al iertării dușmanilor săi care au
dat dovadă de căință pentru greșelile săvârșite: „Te-am iertat, scrie
măritul Voievod lui Mihu, și toată mânia și ura am alungat-o cu totul
din inima noastră. Și nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de
lucrurile și întâmplările petrecute, ci te vom milui și te vom ține la
mare cinste și dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioși și de
cinste.”
Întreaga sa viață Ștefan cel Mare a trăit sub povața
permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul,
căruia i-a arătat toată ascultarea și cinstea cuvenită.
Acest
fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morții, așa cum este dat
de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viața cu adevărat creștinește:
„Iar când au fost aproape de sfârșenia sa, scrie cronicarul, chemat-au
vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alții, toți câți sau
prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ține țara cum a ținut-o el.”
Cum vedem, grija pentru binele țării și al credinței străbune o poartă
în inima sa până în ceasul morții. Cronicile vechi mai pun în gura
măritului Voievod și aceste cuvinte înainte de moarte: „Doamne, numai
Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare,
nici focul vârstei tinerești n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe
piatra care este Însuși Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi
îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o nesmintită
printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toți vrăjmașii am
gonit și înfrânt.”
Ștefan cel Mare „s-a strămutat la
lăcașurile de veci” la 2 iulie 1504 și a fost îngropat în biserica
Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează
cronicarul: „iar pe Ștefan Vodă l-a îngropat țara cu multă jale și
plângere în mănăstire, în Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale
era de plângeau toți ca după un părinte al său, căci cunoșteau toți că
s-au scăpat (păgubit) de mult bine și multă apărătură.”
A
fost plâns de întreg poporul și de tot pământul Moldovei, cum se spune
și azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng
pădurile bătrâne./ Și norodu-n hohot plânge/ Cui ne lași pe noi,
Stăpâne?”
Ștefan a rămas nemuritor în inimile noastre; îl simțim
cu toții, mai ales atunci când ne aflăm în fața mormântului său de la
Putna și în fața icoanei sale, insuflându-ne aceeași dragoste de țară și
credință strămoșească; îl simțim alături de noi la bucurii și mai ales
la durere, în vreme de năvălire a necazurilor asupra noastră.
Binecredinciosul
Voievod a avut întotdeauna credința că Mântuitorul Iisus Hristos va
mijloci la Judecata de Apoi și va răsplăti pe toți cei care și-au
jertfit viața pentru credință și apărarea hotarelor țării.
La
mormântul său străjuiește, de la moartea sa până astăzi, o candelă
permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a
bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care
dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creștinătății, după
cum se vede și în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăț (Jud. Iași),
ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.
De
aceea trecerea lui în rândul sfinților prin hotărârea Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este
împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu și potrivită cu evlavia
poporului dreptcredincios. El este o icoană de lumină pentru tot poporul
dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locașuri sfinte și al
celor care luptă pentru biruința Crucii și a iubirii lui Hristos pentru
oameni.
După cum aflăm de la Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, lucrarea poate fi achiziționată de la Librăria
Cărților Bisericești (Intr. Miron Cristea nr. 6, accesul se face din
strada 11 Iunie), Librăria „Ortodoxia” (Calea Victoriei nr. 45, lângă
biserica Krețulescu), Galeriile „Cuvântul vieții”, prin comandă pe
internet la adresa [email protected], precum și de la
pangarele bisericilor și mânăstirilor din cuprinsul Arhiepiscopiei
Bucureștilor.