Într-un timp al înstrăinărilor şi rătăcirilor dramatice, numai credinţa statorniceşte tainic echilibrul în firea lucrurilor. Omul îşi redobândeşte conştiinţa prezenţei lui în Creaţie doar „îmbrăcat“ în Liturghie. Cine nu ezită să se facă părtaş acestei realităţi va dobândi forţa care îl va purta până la porţile veşniciei. Într-o zi din această toamnă, aflându-ne noi în Mănăstirea Viforâta, din Arhiepiscopia Târgoviştei, ne-am convins, încă o dată, cum Liturghia „topeşte“ unind totul.
Viforâta, Vihorâta sau Vihorăşti, nume cu care s-a purtat prin vâlvătăile veacurilor această mănăstire cu hramurile „Naşterea Maicii Domnului“, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ şi „Sfântul Nicolae“, din proximitatea Târgoviştei, vechea cetate de scaun a Ţării Româneşti, a ajuns până la noi ca o pildă vie de credinţă statornică. Din îndepărtatele vremuri până astăzi, sfântul aşezământ şi-a trăit propria istorie ca pe o Liturghie continuă, reuşind nu numai să reziste nenumăratelor încercări, ci şi să se impună ca o vatră strălucită, de adâncă şi profundă trăire ortodoxă, la intersecţia a trei drumuri principale ale Ţării Româneşti: cel care o lega de Ardeal, pe Valea Dâmboviţei şi Ialomiţei, cel pe sub poalele dealurilor, care unea drumul Milcovului cu Oltenia, şi cel ce se îndrepta direct către Dunăre, prin cetatea Dâmboviţei.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
