Luni, 10 august, în biserica Mănăstirii Strâmbu-Găiseni, după săvârșirea slujbei Veceniei și a Paraclisului Maicii Domnului, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, părintele Arhim. Mihail Muscariu, starețul Mănăstirii Comana și Exarhul mănăstirilor din cuprinsul eparhiei, a săvârşit slujba de tundere în monahism a rasoforelor Mocanu Daria, Cujbă Cristina și Vasilovschi Aurelia-Alexandra – vieţuitoare ale mănăstirii, potrivit episcopiagiurgiului.ro. Noile monahii au primit numele de Xenia, Parascheva și Irina.
Cu acest prilej, Părintele Arhim. Mihail a rostit un cuvânt de învăţătură în care a vorbit despre importanţa vieţii monahale astăzi. Mănăstirea, a arătat Preacuvioșia Sa, este tinda raiului, locul împlinirilor duhovniceşti şi fericire pentru toţi cei care au o autentică vocaţie monahală, apoi le-a îndemnat pe noile monahii să împlinească făgăduinţele făcute în frica lui Dumnezeu, în dragoste faţă de semeni şi în ascultare faţă de Preacuvioasa Maică, Stavrofora Cecilia Moldoveanu, stareţa Mănăstirii „Sfântul Nicolae și Sfântul Neagoe Basarab”- din localitatea Strâmbu Gaiseni.
La final, din partea Chiriarhului, maicile au primit câte o Biblie, iar credincioşii prezenti iconiţe cu chipul Maicii Domnului.
Sfântul locaş din localitatea Gaiseni este înfiinţat în secolul al XVI-lea, fiind ctitorie a unuia dintre cei mai importanţi dregători ai lui Neagoe Basarab, Vornicul Drăghici Vintilescu din Floreşti. Găisenii sunt amintiţi pentru întâia oară, sub numele de Schitul Strâmbu, într-un document din 3 aprilie 1526, prin care Radu de la Afumaţi dăruia mănăstirilor Glavacioc, Bolintin, Nucet şi Muşeteşti, partea domnească din Balta Doamnei. Într-un document din 1605 emis la Târgovişte de Radu Şerban, se vorbeşte despre Schitul Strâmbu şi despre ctitorul său, fost mare vornic, care a fost îngropat cu soţia, fiii săi şi tot neamul în Sfânta Mănăstire Strâmbu (Documente pentru istoria României, t. I, p. 200). Din Manuscrisul nr. 739 de la Arhivele Statului aflăm că după 1850, Dimitrie Papazoglu nota că ar fi văzut în altar, la „proscomidie 2 ctitori având 3 copii”, care neavând numele lor, îmbrăcămintea dovedeşte că erau Neagoe Vodă cu Despina Doamna, dacă luăm în considerare că ceea ce servea la 1850 drept altar şi proscomidie, era fostul naos al bisericii din Găiseni, transformat în altar după 1830 când, dărâmându-se turla naosului originar, se refac boltirile, se întăreşte biserica cu contraforţi şi, dată fiind supradimensionarea pronaosului, se transformă vechiul naos din sec. al XVI-lea, în altar.
Biserica aceasta are o însemnătate specială, nu atât în ceea ce priveşte implicarea lui Neagoe Basarab, cât a faptului că aparţine şi întregeşte tabloul uneia dintre cele mai strălucitoare epoci artistice ale Ţării Româneşti, ca unul dintre acele elemente care ne redau „fundalul artistic” din care au putut răsări excepţiile.
