Teologia, lucrare a Duhului Sfânt

Sfântul Grigorie Palama este reprezentant al Tradiției Bisericii Ortodoxe, dezvoltată în secole de experiență duhovnicească a harului lui Dumnezeu. Chiar dacă la nivel rațional este aproape imposibilă acceptarea a ceea ce la nivel experimental este întru totul posibil, teologia energiilor necreate rămâne fundamentul posibilității împărtășirii de Dumnezeul Cel veșnic. De asemenea, chiar dacă de-a lungul timpului această teologie a fost considerată de multe ori o inovație, împărtășirea de Dumnezeu rămâne o realitate neclintită. În aceeași mărturisire cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama afirmă că darul îndumnezeitor al Duhului, lumina necreată, este realitatea dumnezeiască care îi deschide omului posibilitatea de a gusta relația personală cu Dumnezeu.

Împărtășirea de Dumnezeu

Provocarea imensă pe care teologia ortodoxă o adresează lumii contemporane prin această formulare participativă nu poate să rămână lumină ascunsă sub obroc. Este foarte adevărat că răspunsul la această provocare nu este unul facil. Departe de a fi o teologie a unei elite separaționiste, experiența lui Dumnezeu, a harului său, nu este totuși un demers lipsit de o angajare fermă și conștientă. Din păcate, apelul multor „teologii” și „teologi” la simplitatea așa-zisă a creștinismului primar își asumă riscul îndepărtării de o tradiție isihastă extrem de vie timp de multe secole. Este extrem de actual îndemnul Sfântului Grigorie Palama: „Cine este împins de nebunie până la atâta îndrăzneală încât să se opună cuvintelor Sfinților Părinți, acela este departe de Teologia sigură a creștinilor. Și evident că, dacă el nu venerează și nu admiră învățătura acelora, nu vom lăuda nici noi ideile lui. Căci prin ce se va dovedi demn de credință, dacă el nu socotește pe sfinți demni de credință?”.

Rațiunea încearcă să explice, experiența propune. Este cazul tipic și al disputei lui Varlaam cu Sfântul Grigorie Palama, dar și al indiferenței cu care uneori tradiția experienței harului lui Dumnezeu este minimizată. Poate fi dificil sau ușor a crea sisteme de gândire așa-zis teologică, care pot oferi răspunsuri de farmacie la multele (și îndreptățitele de altfel) încercări ale rațiunii de a-și explica necunoscutele vieții și legăturii cu Dumnezeu. Însă, așa cum spunea Ava Dorotei, „Părinții au spus că omul dobândește frica lui Dumnezeu având pomenirea morții și amintirea chinurilor și cercetându-se în fiecare seară pe sine, cum a folosit ziua, și dimineața iarăși, cum a trecut noaptea; apoi din neîndrăznire și din alipirea de un om care se teme de Dumnezeu”. Căci se spune că un frate a întrebat pe un Bătrân oarecare: Ce voi face, Părinte, ca să mă tem de Dumnezeu ? Și Bătrânul i-a răspuns: „Mergi, alipește-te de un om care se teme de Dumnezeu și, din frica lui de Dumnezeu, învață și tu să te temi de Dumnezeu”. La fel este și în cazul isihasmului. Pus pe masa disecției, poate fi interpretat în cele mai felurite moduri. Asumat însă în plinătatea experienței întregii Biserici, isihasmul – lucrarea rugăciunii întru liniștirea inimii și a minții spre unirea cu Dumnezeu – nu are cum să fie altceva decât imersiune în tradiția și experiența tuturor Părinților care au bătătorit cu smerita lor cutezanță calea împărtășirii de Dumnezeu.

Vedere prin har

Iată cum tâlcuiește Sfântul Grigorie, într-una dintre omiliile sale, posibilitatea comuniunii reale cu Dumnezeu (de reținut că acest pasaj se găsește în Omilii, și nu în diferitele tratate îndreptate contra celor ce nu acceptau aceste realități; poate fi acesta un îndemn și pentru predica actuală – recursul asumativ la teologia cea vie): „Taina cea mai înaltă a Crucii este atunci când omul e răstignit cu desăvârșire, murind păcatului și trăind virtuții. Iacov spune: «Am văzut pe Dumnezeu în față și mântuit a fost sufletul meu». (Facere 32, 30) Unde sunt cei care urmează încă flecărelile fără noimă ale oamenilor cu faimă rea ce s-au arătat în vremurile noastre? Să audă ei că Iacov a văzut fața lui Dumnezeu, și nu numai că nu i s-a luat viața, ci, precum el însuși spune, a și fost mântuit. Oare sunt doi dumnezei? Unul a cărui față se arată vederii sfinților și altul a cărui față este mai presus de vedere? Departe de noi asemenea blasfemie! Dar fața lui Dumnezeu cea văzută este lucrarea harului dumnezeiesc ce se descoperă celor vrednici. Iar fața lui Dumnezeu cea nevăzută este ceea ce se numește firea dumnezeiască, aflată mai presus de toată înfățișarea și vederea. Astfel, vederea duhovnicească a lui Dumnezeu izgonește din suflet patimile cele rele și demonii care le insuflă, dar și învățăturile greșite” (Omilia 11).

Sfântul Grigorie Palama a fost numit, în vremea sa, «Teologul cel nou». Inițial, a fost numit așa în mod peiorativ, de către adversarii isihasmului și ai teologiei unirii omului cu Dumnezeu prin e-nergiile necreate. O mai bună traducere a acestui supranume ar fi «teolog inovator». Dincolo de neputințele inerente într-o dispută de acest gen, și care au generat astfel de atitudini din partea celor care nu acceptau o Tradiție existentă și activă de veacuri, cei care l-au poreclit astfel pe Sfântul Grigorie nu aveau cum să știe că ceea ce pentru ei era obiect de râs în fața lui Dumnezeu și a conștiinței întregii Biserici va deveni nume puternic atribuit Sfântului: există mărturii care atestă că Sfântul Grigorie avea să fie numit pentru început Noul Teolog (aidoma Sfântului Simeon Noul Teolog), iar mai apoi avea să fie numit Al Doilea Hrisostom.

Inserarea în Tradiție

„Necesar și mântuitor este a cugeta în toate la fel cu Părinții, Apostolii, Profeții, cu toți prin care a grăit Duhul Sfânt, atât despre Dumnezeu, cât și despre făpturi. Descoperirile altora, chiar de-ar fi adevărate, nu contribuie la mântuire. Să fim siguri că nimic din ce e necesar și folositor la mântuire nu lipsește în învățătura Duhului Sfânt” (Sfântul Grigorie Palama). Iată cum ne avertizează Sfântul Grigorie despre pericolul suficienței. Așa cum spuneam la începutul acestui articol, darul îndumnezeitor al Duhului, lumina necreată, este realitatea dumnezeiască care îi deschide omului posibilitatea de a gusta relația personală cu Dumnezeu.

Noul Teolog-Hrisostom trasează clar jaloanele experienței: conștiința cadrului ecleziastic (și așezarea în smerenie la umbra Bătrânilor călăuzitori), debarasarea de maniera de a fi teolog în context instrumentalizat, curajul de a asuma teologia care ne provoacă de o manieră adeseori inconfortabilă. Este ceea ce câteva secole mai târziu avea să spună Cuviosul Paisie Aghiorâtul: „Teologia este cuvântul lui Dumnezeu ce se percepe de sufletele simple, smerite și renăscute duhovnicește, iar nu cuvintele frumoase ale minții ce se alcătuiesc prin tehnica filologică și se exprimă prin duh juridic sau lumesc”. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 23 ianuarie 2010, semnat de pr Roger Coresciuc)

Comentarii Facebook


Știri recente