La 4 octombrie 1993 în jurul orei 23:00 se muta la viața veșnică cel mai mare teolog ortodox contemporan, părintele Dumitru Stăniloae. De la acel moment, acum, la început de octombrie, comemorăm douăzeci de ani, ceea ce ne-a prilejuit în anul mântuirii 2013 – când marcăm și 110 ani de la nașterea sa (16 noiembrie 1903) – evocarea personalității și operei marelui nostru teolog.
Astăzi, numele părintelui Stăniloae îl întâlnim oricând dorim să aflăm lucruri legate de teologia ortodoxă. Părintele profesor Stăniloae a reușit prin opera sa teologică să facă o sinteză neopatristică și astfel să ne aducă în prim plan nouă celor de astăzi profunzimea și frumusețea gândirii patristice izvorâtă din paginile Sfintei Scripturi.
Pentru părintele profesor teologia trebuie înțeleasă ca știință a mântuirii și a vieții veșnice. Teologia sa este una a iubirii și a comuniunii personale în centrul căreia stă dogma Sfintei Treimi. În acest sens, Sfânta Treime este plenitudinea persoanei în comuniune.
În demersul lui teologic acceptă și trăiește profund ceea ce învață Biserica Ortodoxă, teologhisind în calitate de membru și slujitor al ei și având certitudinea că ceea ce exprimă Sfinții Părinți în învățătura Bisericii este fundamental să o facă și el ca teolog ortodox.
În același timp, părintele Dumitru Stăniloae este un teolog al bucuriei. Pentru el bucuria este una dintre caracteristicile specifice ale tradiției ortodoxe. De aceea, „Ortodoxia, prin bucuria trăirii în Dumnezeu, este doxologică și nu teoretică”. În centrul acestei bucurii care marchează teologia sa este bucuria Învierii. Părintele Stăniloae prin toată opera sa teologică se mărturisește ca un om al smereniei care are conștiința patristică a faptului că nu poate scrie nimic fără ajutorul lui Dumnezeu și că este nevrednic să teologhisească despre adevărurile credinței ortodoxe. În acest sens, putem argumenta tragedia de a fi trăit cinci ani în regimul de exterminare al închisorilor comuniste, perioadă în care a cunoscut darul rugăciunii neîncetate, despre care îi mărturisea surâzând lui Olivier Clement ca fiind „o experiență ca atâtea altele, puțin mai dificilă pentru familia mea” și adăugând apoi că aceasta a fost perioada din viața sa în care a ajuns să practice rugăciunea inimii.
Trăirea acestei rugăciuni o regăsim în operele sale scrise după 1963 în care ne arată că forța și frumusețea Ortodoxiei se manifestă în profunzimea și bogăția spiritualității și teologiei ei. Părintele apare ca un continuator al teologiei Sfinților Părinți, care își construiește, ca și aceștia, teologhisirea ca pe o rugăciune doxologică adusă Preasfintei Treimi.
Cu toate că cea mai mare parte a operei sale a fost scrisă în perioada comunistă, avem o operă teologică care însumează 90 de cărți, 33 de traduceri, 275 de articole teologice, 22 de recenzii, 16 prefețe. Acestea descoperă un om care în cea mai mare parte a vieții sale a fost preocupat să înmulțească talantul dat de Dumnezeu prin scrierile sale care îl definesc pe drept cuvânt ca fiind cel mai important teolog ortodox din secolul XX.
(Editorial publicat în Ziarul Lumina de Duminică din 6 octombrie 2013, apărut sub semnătura Părintelui Dr. Ciprian Apetrei)
