Tămăduirea care vine prin credință și rugăciune

Grija față de cei suferinzi a fost practicată în mod constant de Biserică, scriitorii bisericești oferindu-ne nenumărate dovezi în acest sens. Mărturiile Sfinților Părinți au rămas grăitoare peste timp pentru necesitatea și rostul acestei nobile și binecuvântate preocupări pentru mântuirea în Hristos.

De fiecare dată, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, în slujbele rânduite pentru tămăduire, prezența untdelemnului este indispensabilă. În Evhologhionul lui Serapion, de pildă, se găsesc două rugăciuni în care cerem de la Dumnezeu să dăruiască untdelemnului „putere vindecătoare ca prin gustarea și ungerea cu el să înlăture (de la bolnav) orice temperatură și orice lucrare a celui rău și orice boală și să se facă leac vindecător și împărtășirea din acest untdelemn să se facă mijloc de întărire”. Pe de altă parte, ne rugăm lui Dumnezeu <i>Tatăl</i>: „să trimită peste untdelemn <b>putere</b> vindecătoare ca să fie celor ce se vor <b>unge spre</b> îndepărtarea a toată boala și a toată slăbiciunea leac de alungare a oricărei puteri diavolești, spre alungarea oricărui duh viclean, spre alungarea oricărei temperaturi și friguri și a oricărei slăbiciuni, spre buna bucurie și iertarea păcatelor, spre viață și mântuire, spre sănătatea și desăvârșirea sufletului, a trupului și a duhului, spre întărirea desăvârșită”.

Boala, „o lecție de la Dumnezeu”

Origen, vorbind despre darul preoților de a ierta păcatele, citează cuvintele Sfântului Iacob privind Taina Maslului, pe care le consideră drept argument autoritativ. La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidență noblețea misiunii preoților care au puterea să renască creștinii la viața cea adevărată, iertând păcatele. Încă un exemplu despre însemnătatea rugăciunii la vreme de boală este relatarea Sfântului Grigorie de Nazianz despre boala tatălui său. „Pe toată durata bolii era copleșit de dureri. Singura lui ușurare era Dumnezeiasca Liturghie, în timpul căreia durerea înceta.”

Boala ne ajută să vedem unde ne găsim pe drumul vieții. „E o lecție de la Dumnezeu, fiindu-ne de ajutor în sporirea noastră dacă o primim cu mulțumire de la El”, spune Sfântul Varsanufie. De boală nu te poți folosi ca de o scuză, pentru a te odihni în urma eforturilor duhovnicești. Poate că unii ar putea crede că boala și neputința trupească împiedică lucrarea de desăvârșire, deoarece nu mai poți lucra, nici realiza ceva cu propriile mâini. Cu toate acestea, „boala nu este o piedică”, spune Sfântul Ambrozie al Mediolanului.

Tâlcuind parabola despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „De vin peste noi pedepse (necazuri), să mulțumim lui Dumnezeu prin căință, prin zdrobirea inimii și prin deasă mărturisire. Iar dacă am făcut vreun păcat în viața aceasta, să-l ispășim, ștergând întinăciunea cu toată râvna sufletului nostru”.

Tradiția asistenței sociale în Biserică

Cel care a pus în practică, pentru prima dată în istoria creștinismului, purtarea de grijă pentru bolnavi a fost Marele Ierarh și Sfânt Vasile cel Mare. El este fondatorul Vasiliadelor, adevărate cetăți de milă creștină. La început, a organizat un spital, un azil de bătrâni, o leprozerie, un orfelinat cu școală de meserii pentru copiii crescuți acolo, diferite ateliere de lucru.

De la dânsul încoace, Biserica a pus în practică Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos pentru cei bolnavi, îngrijindu-se temeinic de înființarea multor infirmerii, farmacii și spitale. Slujitorii ei i-au îndemnat întotdeauna pe oameni, prin cuvânt și faptă, să cerceteze pe cei bolnavi și să-i ajute, după puterile lor.

Din documentele păstrate la mănăstirile din țara noastră aflăm că bolnițele au existat pe lângă cele mai cunoscute așezăminte monahale încă din veacurile XV, XVI. Un exemplu este bolnița de la Mănăstirea Neamț, unde era stareț marele Paisie, care a condus în ultimii ani ai veacului al XVIII-lea o bolniță ce de fapt era mult mai veche. Avea cel puțin 200 de ani de existență.

S-au găsit informații despre o xenodochie care funcționa la Mănăstirea Prislop în secolul al XIV-lea. Xenodochiile erau adăposturile pentru călători, care erau primiți aici, hrăniți și li se dădea și ajutor medical dacă era nevoie. Xenodochiile mai erau numite și ospătării (de la ospitalitate, de unde și cuvântul spital de mai târziu).

Primele spitale și leprozerii din Țările Române

La 1704, spătarul Mihai Cantacuzino a întemeiat în București spitalul „Colțea”, primul din Țara Românească. Acesta cuprindea 24 de paturi și o farmacie. Al doilea spital construit în București a fost spitalul „Pantelimon”, ctitorit de Grigorie Ghica al II-lea, între 1735 și 1752, pe lângă mănăstirea cu același nume. La început, avea 12 paturi „pentru cei ce ar pătimi de boale cronice”, așa cum reiese din hrisov, iar un medic vizita bolnavii de două ori pe săptămână. În apropiere, Grigorie Ghica a construit o serie de clădiri, grupate în jurul unei bisericuțe cu hramul „Sfântul Visarion”, pentru izolarea bolnavilor de ciumă. Ceva mai târziu, în 1762, Alexandru Moruzi a ctitorit un nou spital pentru ciumați la Dudești, în apropierea Bucureștiului.

La Iași, domnitorul Constantin Racoviță a întemeiat în 1757 spitalul „Sfântul Spiridon”, pe lângă mănăstirea cu același nume. De la 30 de paturi, cât avea la început, în 1860, spitalul avea 280 de paturi și administra 13 instituții spitalicești din toată Moldova, fiind cel mai mare din Moldova. La Dragomirna, „bolnavii bătrâni și cei slabi se așezau în spital și se încredințau fratelui Onufrie, care cunoștea puțin iscusința doftoricească, avea o inimă plină de dragoste și se pricepea cum să-i mângâie pe suferinzi, cu vorbe și cu sfaturi duhovnicești”, după însemnarea biograful Sfântului Paisie de la Neamț. Nici Mănăstirea Secu nu a fost lipsită de astfel de lăcașuri de tămăduire, aici funcționând din vechime o bolniță unde tratamentul se baza mai mult pe rugăciune și un strict regim alimentar.

Bolnițele din Oltenia

Au existat bolnițe și la multe dintre mănăstirile vâlcene: Bistrița, Cozia, Horezu, Râmnicu Vâlcea, Dintr-un Lemn. Una dintre cele mai vechi bolnițe din această parte a țării, atestată documentar, este cea de la Bistrița, ridicată de Barbu Craiovescu. În documentele acestei mănăstiri s-au găsit însemnări despre vindecări de tifos, epilepsie și chiar de ciumă. Bolnița de la Cozia, din care azi se mai păstrează o singură clădire, a fost construită de Radu Paisie la 1542. Cea de la Horezu a fost ridicată de Maria Brâncoveanu. Întregul complex, înconjurat de ziduri, s-a construit odată cu clădirea bisericii, pentru a folosi drept locuință călugărilor bolnavi, preoților, precum și pelerinilor. La această bolniță au fost tratați și bolnavi veniți din afara mănăstirii, dovadă fiind mormintele de mireni găsite în cimitirul vechi, în urma săpăturilor arheologice.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția de Oltenia, din 23 august 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente