Este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în fața preotului.
Ea are diferite numiri. Se numește pocăință, pentru că cel ce o primește trebuie să regrete în mod sincer, păcatele săvârșite și mărturisite preotului duhovnic; mărturisire sau spovedanie, întrucât creștinul își mărturisește păcatele în fața preotului; al doilea Botez, pentru că prin ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ne împacă cu Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a făgăduit această Taină sfinților Săi apostoli, când le-a spus: „Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Matei XVIII, 18; XVI, 19). El a instituit-o apoi după Sfânta Sa înviere din morți, când arătându-Se apostolilor le-a zis: „Pacevouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, va trimit și Eu pe voi. Și zicând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 21-23). Puterea de a lega și dezlega păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, cum ne-a arătat (Luca V, 20 și 24), dar El a dat această putere și apostolilor (Ioan XX, 21-23) și prin aceștia, episcopilor și preoților.
Recunoașterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea lor, prin viu grai, în fața preotului-duhovnic. Păcatul apasă conștiința noastră ca o piatră și o rănește dureros. Dar prin mărturisire, sufletul se ușurează, inima dobândește liniște, conștiința câștigă împăcare și rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite și prin aceasta își sporesc frumusețea, asemenea și durerile se cer mărturisite și astfel sufletul se ușurează.
Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărturisit în fața preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu mai greși, cu credința puternică în Hristos și cu nădejdea în îndurarea Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru, pentru a nu ne despărți de Dumnezeu. Sfântul Apostol Iacob ne îndeamnă, zicând: „Mărturisiți-vă unul (credinciosul) altuia (preotului) păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob V, 16). Așadar, când ne simțim apăsați de păcate, când suntem bolnavi sufletește, să alergăm la preoții Sfintei Biserici și lor să ne mărturisim, ca prin rugăciunea și dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor (Iacob V, 14-15). Și în alt loc ni se grăiește despre îndatorirea creștină de a ne mărturisi păcatele : „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El — Iisus Hristos — este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos, și cuvântul Lui nu este întru noi” (1 Ioan I, 8-10).
Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci căința, adică părerea de rău și durerea sufletească pe care o simte creștinul pentru păcatele săvârșite în felurite chipuri. Căci fără de căință, Sfânta Mărturisire sau Pocăința nu ne aduce roadele dorite; nu ne aduce iertarea și împăcarea cu Dumnezeu. Iar căința trebuie să fie sinceră, deplină (pentru toate păcatele) și să izvorască din credința, nădejdea și iubirea lui Dumnezeu.
Aceeași însemnătate o are și hotărârea de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viața trecută și cea viitoare ; o hotărâre Sfântă, că vom duce de acum înainte o viață nouă, viață în Hristos, făcând fapte vrednice de pocăință (Matei III, 7).
Mărturisirea sau înșirarea păcatelor fără căință adevărată și fără hotărâre de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor (Luca XIII, 5).
Cerințele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire din bună vreme, cu deosebire prin post și rugăciune. Căci postul smerește trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului în fața lui Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în ce măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, către familie, către noi înșine, către patrie, și așa să pășim către Sfânta Taină a Spovedaniei. Știut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecătură. De aceea și grăiește Sfântul apostol Pavel: „Să se cerceteze (însă) omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar” (1 Cor. XI, 28), adică să ia Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednică mărturisire.
După ascultarea celor mărturisite de creștin, dacă din ele se vădește căință și hotărâre de îndreptare, preotul-duhovnic îl dezleagă pe acesta prin cuvintele:
„Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, și să-ți lase toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”.
Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite și după cea mai bună socotință a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un canon de pocăință, ca de pildă: rugăciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe și îndeosebi la Sfânta Liturghie din duminici și sărbători, fapte de milostenie, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte. Toate acestea nu urmăresc pedepsirea celui ce s-a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre însănătoșire duhovnicească, spre întărire în virtute și îndepărtare de păcat.
Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de neprețuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a păcatelor și ne îmbracă în haina cea nouă a virtuților creștine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc; din starea de păcat și de osândă, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârșire, ne sporește evlavia, rodește curăția sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vieții spre câștigarea fericirii vremelnice și veșnice.
Soroacele Sfintei Mărturisiri nu sunt fixe. Dar e bun și folositor lucru, pentru viața noastră duhovnicească, să ne spovedim cât mai des, dar mai ales cu prilejurile arătate în legătură cu Sfânta Cuminecătură.
Rugăciuni:
a. Înainte de Spovedanie
„Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce pentru păcatele mele ai primit ocară pe cruce și chemi pe cei păcătoși la Tine, zicând : „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”, primește-mă și pe mine, nevrednicul. Iartă-mi toate păcatele mele și-mi dă harul Tău și binecuvântarea Ta, pentru mila Ta cea mare și nemăsurată; cu rugăciunile preacuratei Maicii Tale și ale tuturor sfinților Tăi. Amin”.
a. După Spovedanie
„Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorul înțelepciunii și al darului, deschide buzele mele ale păcătosului și mă învață cum se cuvine și pentru ce se cade să mă rog. Că Tu ești Cel ce știi mulțimea cea mare a păcatelor mele. Iată, cu frică stau înaintea Ta; îndreaptă viața mea, Cel ce îndrepți toată zidirea cu cuvântul și cu puterea cea nespusă a înțelepciunii, Cel ce ești liman celor înviforați, și-mi arată calea pe care voi merge. Dă cugetelor mele duhul înțelepciunii Tale, iar nepriceperii mele duhul înțelegerii. Cu duhul temerii de Tine pătrunde faptele mele și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Cu duh stăpânitor întărește alunecarea gândurilor mele; ca în toate zilele fiind îndreptat spre cele de folos cu Duhul Tău cel bun să mă învrednicești a împlini poruncile Tale și pururea să-mi aduc aminte de mărită venirea Ta, care va cerceta toate faptele noastre. Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
(Informații preluate din Carte de învățătură creștin ortodoxă, apărută la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978)
