Fiecare dintre cele șapte Sfinte Taine are câte un moment solemn pe care îl numim noi epicleză – acel moment în care se invocă prezența Sfântului Duh în legătură cu taina respectivă. La Taina Cununiei, momentul solemn nu este acela când se pun cununiile, sau când se citește Sfânta Evanghelie, ci atunci când se săvârșește consacrarea legăturii dintre bărbat și femeie, adică atunci când preotul rostește cea de-a treia rugăciune a nunții.
Această rugăciune spune așa: „Însuți și acum, Stăpâne, trimite mâna Ta din Sfântul Tău lăcaș și unește pe robul Tău…, cu roaba Ta…, pentru că de către Tine se însoțește bărbatul cu femeia. Unește-i pe dânșii într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruiește-le roadă pântecelui, dobândire de prunci buni”. Apoi le împreună mâinile, rămânând așa până la sfârșitul slujbei. Acesta este momentul solemn, ca o Cincizecime a slujbei Cununiei, echivalentă cu epicleza de la Sfânta Liturghie. Semnul văzut al sfințirii nevăzute a acestei binecuvântări este deci unirea mâinii drepte a bărbatului cu dreapta miresei de către preot și binecuvântarea lor.
Încununarea mirilor întru „sărbătoarea iubirii”
Punerea cununiilor este cel de-al doilea moment ca importanță, fiind de fapt actul ritual care simbolizează și pecetluiește săvârșirea Tainei: punerea cununiilor pe capetele mirilor. Cununiile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se închinau odinioară regii și împărații biruitori în războaie, precum și fecioarele în anumite ritualuri și procesiuni religioase. Ele erau semnele puterii, ale stăpânirii și ale biruinței la bărbați, ori semne ale frumuseții și purității la fecioare, întruchipând totodată podoaba, cinstea, curăția trupească și sufletească, precum și sentimentele de admirație, recunoștință sau omagiu biruitorilor în luptă. Atenție însă! Punerea acestor cununi pe capetele mirilor se constituie într-un elogiu, deci ca o răsplată adusă curăției și fecioriei acestora, pe care ei au păstrat-o până la nuntă și pentru care sunt încununați. De aceea se și cântă pentru cei doi miri în momentul acela rugăciunea: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste, încununează-i pe dânșii” (de 3 ori). Reținem deci că punerea cununiilor a dat și denumirea Tainei, care la unele popoare creștine se numește „încununare”, sau „încoronare”, sau „sărbătoarea iubirii”.
Sfântul Ioan Gură de Aur vede în cunună simbolul ascezei conjugale în vederea atingerii castității, a integrității ființei. După tradiția veche, cei doi purtau aceste cununi simbolice, din flori de tot felul, timp de 7 zile. Aceste 7 zile de continență constituia o inițiere și un noviciat în asceză a celor doi, adică cei doi petreceau 7 zile împreună, în rugăciune și meditație, spre a se pregăti pentru marea „Taină a iubirii”. Astfel se explică și existența încă în cartea de slujbă a unei rânduieli ce se săvârșește a 8-a zi după cununie. Iată, așadar, ce semnificație are purtarea cununiilor și cât de necesară este cunoașterea întocmai a acestui moment solemn.
Simbolistica „paharului mântuirii”
Paharul cu vin (și nu paharele) pe care preotul îl binecuvântează și din care apoi gustă mirii e numit în cărțile de slujbă „paharul de obște”, sau „paharul mântuirii”. El simbolizează atât bucuria și veselia nunții, cât și soarta comună a viitorilor soți, pe care o vor împărtăși împreună, având parte de aceleași necazuri și de aceleași bucurii.
Același lucru vrea să arate și bucata de pâine, sau prescură, sau pișcotul din care gustă mirii. Atât paharul, cât și pâinea ne aduc însă aminte și de împărtășirea mirilor care avea odinioară loc în acest moment al slujbei, deoarece cununia se oficia, de regulă, îndată după săvârșirea Sfintei Liturghii, când mirii se împărtășeau. De aceea se și cântă acum „Paharul mântuirii veți lua și numele Domnului veți chema” (de trei ori), cântare întrebuințată întocmai și ca priceasnă în timpul împărtășirii credincioșilor la Sfânta Liturghie.
De reținut că la ora actuală se mai păstrează, pe ici, pe colo, bunul obicei ca mirii să se împărtășească înainte de cununie. Iar în Ardeal și în nordul Moldovei se practică și o perioadă de post, împărtășirea efectuându-se într-o duminică sau sărbătoare anterioară. Important lucru este ca cei doi să conștientizeze fiecare din aceste momente, pentru că momentul în sine nu este doar solemnitate și ceremonial, ci mai ales sens adânc și semnificație sacră.
Hora bucuriei
Înconjurarea mesei pe care se află Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce de către slujitorii bisericești, miri și nași, în chip de horă, de trei ori, exprimă mai întâi bucuria firească și sentimentul de jubilare prilejuite de nuntă, sentimente care s-au exprimat întotdeauna prin cântare și dans. Ceremonia aceasta este asemănătoare cu cea de la Botez și de la Hirotonie. Și deoarece nunta se face în vederea nașterii de prunci în frica Domnului, Biserica ne duce cu gândul mai întâi la nașterea minunată a Dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naștere pe care a prezis-o Isaia Proorocul. De aceea și cântăm: „Isaia dănțuiește”. Celelalte două tropare ce se cântă în continuare vor să arate că mirii trebuie să se facă părtași lui Hristos și sfinților Lui, prin viața lor curată pe care o vor duce în căsnicie. Atenție însă: cele trei înconjurări sunt o triplă reluare a simbolului cercului. Formă geometrică a zidurilor din jurul templelor și al orașelor de altădată, cercul prefigurează eternitatea și exprimă protecția. Prin această ocolire triplă se creează un spațiu sacru în jurul cuplului familial, consacrat prin iubire și prin binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă timpul sacru, liturgic este un răspuns la nostalgia veșniciei, spațiul sacru este un răspuns la dorul după Paradisul pierdut și anticipează Împărăția. Drumul vieții conjugale nu mai este un simplu itinerar, ci el este plasat pe axa veșniciei, în așa fel încât drumul comun al celor doi seamănă cu axul nemișcat al unei roți care se învârtește.
„Luna de miere”
Cercetătorii în domeniu afirmă că această sintagmă ar veni de la popoarele nordice. Din cele mai vechi timpuri, aceste popoare au avut obiceiul de a impune tinerilor căsătoriți ca timp de 30 de zile după nuntă să se hrănească cu hidromel, un amestec de apă cu miere și anumite aromate. Așadar să consume mierea ca regim alimentar de favoare. Desigur, în mod simbolic, prin aceasta se amintește tinerilor că trebuie să cultive în atmosfera căminului lor dulceața de miere a unor bune deprinderi de comportament și a virtuților casnice ideale. Și aceasta nu doar pentru 30 de zile, ci pentru întreaga lor viață. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 13 mai 2013)
