Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de înmormântare a stavroforei Pelaghia Tudor, proinstareța Mănăstirii Ghighiu, jud. Prahova, joi, 28 martie 2013:
„Căci călători și pribegi suntem noi înaintea Ta,
Doamne” (I Paralipomena 29, 15)
Preacuvioasă Maică Stareță,
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Întristată asistență și îndurerată obște a Mănăstirii Ghighiu,
Am aflat cu întristare de trecerea la cele veșnice a stavroforei Pelaghia Tudor, fostă stareță a Mănăstirii Ghighiu timp de mai bine de cincizeci de ani (cinci decenii) și model de trăire în cinul monahal. Plecarea sa dintre noi constituie o grea pierdere atât pentru obștea Mănăstirii Ghighiu, cât și pentru toți cei care au cunoscut-o și i-au fost alături în timpul rodnicei sale activități, dar și spre sfârșitul viețuirii pământești, lângă patul de suferință, precum și pentru cei care îi sunt alături în acest ceas de vremelnică despărțire, având nădejdea reîntâlnirii în Ierusalimul ceresc.
Stavrofora Pelaghia Tudor s-a născut la 8 iunie 1920, fiind al patrulea copil din cei opt (cinci fete și trei băieți) ai familiei lui Ștefan și a Marinei Tudor, gospodari înstăriți și evlavioși din comuna Afumați, județul Ilfov. La botez a primit numele Petra, nașă fiindu-i monahia Haritina Tudor, una dintre surorile tatălui ei, care și-a manifestat dorința de a se îngriji de educația și formarea spirituală a tinerei ei nepoate. La vârsta de șapte ani, în urma unor vizite făcute monahiei Haritina la Mănăstirea Samurcășești-Ciorogârla, simțind chemarea puternică a viețuirii monahale, tânăra copilă și-a exprimat în mod categoric dorința de a rămâne în mănăstire.
Școala primară a urmat-o în comuna Ciorogârla, după care a absolvit cursurile Școlii monahale, care funcționa în acea vreme la Mănăstirea Samurcășești. După cum mărturisea adeseori, maica Pelaghia a dobândit cele mai multe cunoștințe de teologie și spiritualitate atât la instituția de învățământ monahal ce ființa pe lângă mănăstirea Samurcășești, cât și de la monahia Haritina, căreia i-a fost ucenică o perioadă îndelungată.
Între anii 1937-1940 a urmat cursurile liceale la Mănăstirea Bistrița, jud. Vâlcea, formă de învățământ destinată personalului monahal, dar pe care nu le-a putut finaliza din cauza războiului.
Obținând aprobările Arhiepiscopiei Bucureștilor, la 21 noiembrie 1940 sora Petra urma să fie tunsă în monahism, însă cutremurul din 9 noiembrie a amânat evenimentul pentru data de 30 martie 1941, când, în biserica cu hramul Sfântul Nicolae din incinta Mănăstirii Samurcășești, a luat asupră-și chipul îngeresc al nevoințelor monahale, tunderea fiind săvârșită de către arhimandritul Atanasie Dincă, Exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, primind numele de Pelaghia.
Până în anul 1943 a urmat cursurile Școlii de cântăreți de pe lângă Mănăstirea Căldărușani, fiind, în paralel, și cântăreață a Mănăstirii Samurcășești.
În anul 1949 s-a înscris la cursurile Seminarului monahal înființat pe lângă Mănăstirea Plumbuita de către vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina. Din motive administrative, Seminarul s-a mutat la Mănăstirea Hurezi, unde în 1952 i-a absolvit cursurile, cu media generală 9,24 (printre premiante).
Având și cunoștințe de economie, a fost numită contabilă la Cooperativa meșteșugărească din Ciorogârla și casieră a mănăstirii Samurcășești-Ciorogârla.
Remarcându-se prin abilități administrative și așezare duhovnicească, Patriarhul Justinian Marina a numit-o stareță a Mănăstirii Ghighiu la data de 1 aprilie 1955. A găsit chinovia într-o stare avansată de degradare și puternic afectată de bombardamentele din timpul celui de-al doilea Război mondial. Entuziasmul vârstei și responsabilitatea misiunii care îi fusese încredințată au motivat-o pe tânăra stareță în activitățile ulterioare. Astfel, la 19 octombrie 1958, sărbătorind zece ani de rodnică, dar și anevoioasă arhipăstorie a Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Justinian a resfințit așezământul monahal de la Ghighiu, care în cei trei ani de la numirea noii starețe și-a schimbat vizibil înfățișarea. Au fost refăcute atunci ambele biserici, clopotnița, corpurile de chilii, dependințele gospodărești.
Până în anul 1959 activitatea duhovnicească și administrativă a maicii Pelaghia a crescut în intensitate, înființând diferite instituții care aveau menirea de a fi în folosul personalului monahal, dintre care pomenim: Școala monahală, Atelierul de pungi al Administrației Centrale a Atelierelor Mănăstirești, Atelierul de țesut covoare, ca filială a Cooperativei Meșteșugărești de la Mănăstirea Țigănești, Atelierul de icoane ș.a.
Printre evenimentele marcante din timpul stăreției stavroforei Pelaghia Tudor, amintim primirea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Patriarhia Antiohiei (Siria) care a fost adusă, în urma unor semne și întâmplări minunate, de către Episcopul Vasile Samaha de Sergiopolis, la 25 februarie 1958.
Însă, bucuriile și împlinirile obștii de la Ghighiu și ale întregului monahism românesc au fost profund afectate de nedreptul Decret 410 din anul 1959, care a scos din mănăstiri câteva mii de călugări.
Demonstrând tărie de caracter și maturitate duhovnicească, stareța Pelaghia a trecut cu responsabilitate și discernământ prin încercările și piedicile care s-au ivit în timpul activității sale. Astfel, cu o obște mai mult decât înjumătățită, harnica stareță și-a continuat proiectele de înfrumusețare și restaurare ale așezământului mănăstiresc, înfruntând ostilitatea regimului comunist, aflat atunci la putere.
După 32 de ani de lucrare rodnică, remarcând alesele calități, fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist i-a acordat, în anul 1987, rangul de stavroforă.
Resimțindu-se slăbită fizic ca urmare a eforturilor depuse în activitatea dinamică vreme de 53 de ani la Ghighiu și dorind să afle mai mult timp pentru a se îngriji de lucrarea sufletească, la data de 1 mai 2008 stavrofora Pelaghia Tudor s-a retras din ascultarea de stareță.
Cântările și rugăciunile prin care Biserica o petrece acum pe stavrofora Pelaghia Tudor spre locul de odihnă rânduit până la învierea cea de obște, exprimă nu doar speranța și mângâierea dreptei răsplătiri, ci și bucuria de-a vedea lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel răstignit și înviat. Slujba înmormântării este imnul de preamărire a vieții celei veșnice, pe care o caută monahul sau monahia prin toate nevoințele sale duhovnicești pe pământ.
Adresându-vă cuvinte de mângâiere în aceste clipe de doliu, ne rugăm Bunului Dumnezeu să primească sufletul stavroforei Pelaghia Tudor în ceata aleșilor Săi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.
Veșnică să-i fie pomenirea din neam în neam!
Cu binecuvântare și părintești condoleanțe,
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române