Biserica Ortodoxă Română cinstește la 16 august 2014 pe Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi – Constantin, Ștefan, Radu, Matei – și Sfetnicul Ianache. Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina din data de 6 septembrie 2012, intitulat Mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus:
Mănăstirea „Brâncoveanu”, cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfinții Martiri Brâncoveni”, se află în comuna Sâmbăta de Sus din județul Brașov. Este o ctitorie domnească a Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, readusă la viață de doi vrednici mitropoliți români: Nicolae Bălan și Antonie Plămădeală.
În anul 1654, satul și moșia Sâmbăta de Sus din zona Făgărașului intrau în stăpânirea vornicului Preda Brâncoveanu, boier din sudul Carpaților. Domnitorul muntean Matei Basarab stăruia pentru nepotul său, Preda, pe lângă văduva principelui Gheorghe Rácoczi I, dania fiind semnată de principesă la 28 mai. Preda Brâncoveanu înalță, în 1657, o bisericuță mănăstirească din lemn pe valea râului Sâmbăta ce-i străbătea moșia.
Primul ctitor: Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu avea să construiască, pe la 1696, biserica din zid pe locul ctitoriei bunicului său. Lângă biserică, voievodul martir ridică și o mică reședință, deși doar zece kilometri mai jos de mănăstire avea un palat domnesc. Exista obiceiul ca domnitorii munteni sau moldoveni să-și ridice conace „peste munți”, în Transilvania, cât mai aproape de graniță, bucurându-se de protectoratul puterii suzerane în caz de băjenie. Istoricul Nicolae Stoicescu amintește o însemnare făcută pe o carte de cult tipărită la Buzău în 1701: „Acest Triod ni s-a dat de pomană de Măria Sa Io Constantin Brâncoveanu voievod mănăstirii din satul măriei Sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209”. Așadar, Mănăstirea Sâmbăta de Sus a fost construită înainte de anul 1701.
Biserica din zid ctitorită de domnitorul român se încadrează în așa-numitul „stil brâncovenesc”: plan treflat, formă de cruce, turlă ridicată deasupra naosului, brâu de cărămidă zimțată și acoperiș din șindrilă.
Ctitorul domnesc nu s-a ocupat numai de zidurile mănăstirii, ci și de moștenirea sa spirituală și culturală. Pe lângă chilii, Brâncoveanu a înființat o școală de grămătici și o școală de pictură. Ioan din Pojorta este primul nume din pomelnicul stareților așezământului, urmat de Visarion, cel ce s-a îngrijit cu pictarea bisericii. Tot în timpul stăreției lui Visarion Mănăstirea Sâmbăta de Sus a fost salvată de tunurile generalului austriac Bukow, probabil la intervenția unor urmași ai lui Constantin Brâncoveanu. În 1785 însă, moșia de la Sâmbăta trece în stăpânirea unui negustor, drept garanție pentru o datorie mai veche. De conjunctură profită generalul Preiss, care, în 1785, trimite două tunuri pentru distrugerea mănăstirii. La mai puțin de un secol de la ridicarea bisericii din piatră, Mănăstirea Sâmbăta era distrusă. Cădea astfel „un ultim mare bastion al apărării Ortodoxiei în părțile Făgărașului”.
Mitropolitul Nicolae Bălan readuce mănăstirea la viață
Timp de un secol și jumătate, biserica Mănăstirii Sâmbăta a rămas în ruină. Anexele nu mai existau. În 1926, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului începe restaurarea mănăstirii, aducând-o la forma gândită de primul ctitor, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu. Mai jos de biserică, la 50 de metri, mitropolitul Nicolae Bălan a reconstruit, tot după forma originală, vechea clopotniță a mănăstirii. În turn a așezat cinci clopote aduse de la Viena, cu o greutate de peste două tone, al căror dangăt cheamă creștinii la rugăciune până în zilele noastre. Ierarhul ardelean a restaurat și fântâna „Izvorul Tămăduirii”, cel mai vechi vestigiu din incintă, atestat în secolul al XVI-lea. Mitropolitul Nicolae Bălan este cel care a dat viață mănăstirii. Ar fi vrut să restaureze și anexele din incintă, însă planurile i-au fost zădărnicite de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Sfințirea bisericii a avut loc abia în anul 1946, pe timp de pace, mănăstirea continuându-și neîncetat viețuirea. Cel de-al doilea ctitor, mitropolitul Nicolae Bălan, a fost înmormântat în pronaosul bisericii.
Mitropolitul Antonie Plămădeală, al treilea ctitor al mănăstirii
În anul 1982, episcopul Buzăului, Antonie Plămădeală, era chemat în slujirea de mitropolit al Ardealului, la Sibiu. Avea un cult personal pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu, pe atunci canonizat doar de evlavia populară. În timpul păstoririi ca eparhiot la Buzău restaurase casa arhierească, fost palat brâncovenesc. Ajuns la Sibiu, și-a îndreptat gândul și pașii către Mănăstirea brașoveană Sâmbăta, unde își petrecea toate vacanțele studenției, căutând povața primului stareț, protos. Arsenie Boca.
Gândul de a restaura mănăstirea la forma pe care o avusese odinioară a încolțit în inima mitropolitului Antonie. Erau vremuri vitregi, când bisericile abia puteau fi salvate, darămite să începi să construiești! În anul 1985 se împlineau 200 de ani de la „opera” generalului Preiss, bun prilej ca mitropolitul să pretexteze construirea unui așezământ pentru expunere de obiecte de patrimoniu. Un ministru al Consiliului Culturii aflat în prag de pensionare a aprobat tacit restaurarea mascată. Era vremea stăreției arhim. Veniamin Tohăneanu, care a putut adăposti și hrăni sute de muncitori zilnic, într-o activitate continuă. În noua incintă construită a fost „ascunsă” și o biserică: sala de expunere era, de fapt, naosul, despărțit de altar printr-un perete de-o cărămidă. A doua zi după evenimentele din decembrie 1989, zidul a fost dărâmat și s-a ridicat o catapeteasmă din icoane pe sticlă. Biserica-paraclis este de atunci în funcțiune.
În anul 1992 a avut loc canonizarea oficială de către Sfântul Sinod a primului ctitor al mănăstirii, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii și cu ginerele său. În 1993, la exact 476 de ani de la sfințirea bisericii lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș de către patriarhul Teolipt, în țara noastră revenea un patriarh ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, pentru a sfinți biserica Mănăstirii „Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus”. În cuvântul rostit la sfințirea mănăstirii, la 15 august 1993, mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală amintea: „Mănăstirea Brâncoveanu redevine stâlp, mărturie și candelă aprinsă care să lumineze Ortodoxia în Transilvania în continuare, cu aceeași putere ca și în vremea Brâncoveanului”.
Ultimii ani au dovedit împlinirea cuvântului mitropolitului Antonie. Prin viața monahală a celor 40 de călugări sub stăreția arhim. Ilarion Urs, mănăstirea se dovedește stâlp al Ortodoxiei în Ardeal. Prin „Academia de la Sâmbăta”, așezământul dă mărturie ortodoxă a românității, urmând gândul ctitorului ei, mitropolitul Antonie, care mărturisea: „Rolul Academiei de la Sâmbăta de Sus este cel de culturalizare a neamului românesc. Ea este făcută absolut independent față de alte academii din lume. Am gândit-o să fie pentru poporul român, în primul rând, ca mijloc de repunere în prim-plan a valorilor creștine”. Iar lumina Mănăstirii Sâmbăta vine din candelă. Din candela ce veghează mormântul simbolic al primului ctitor, Constantin Brâncoveanu. Din candelele ce veghează mormintele mitropoliților Ardealului: Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Mladin și Antonie Plămădeală. Din candelele ce ne veghează pe noi din cimitirul mănăstirii, unde odihnesc întru fericire stareți de o statură deosebită: arhim. Serafim Popescu, arhim. Ioan Dinu și arhim. Veniamin Tohăneanu. De departe, cel mai luminos mormânt este al călugărului orb care a luminat o țară întreagă: pe mormântul arhimandritului Teofil Părăian nu contenește să ardă candela credinței! Aceasta este bogăția de sub solul Mănăstirii Sâmbăta de Sus, tezaurul celor ce au ridicat și reînviat acest așezământ, cel puțin la fel de important precum vestigiile din muzeu.
