Simboluri legate de Învierea Domnului

Sărbătoarea Paștilor este însoțită de o serie de obiceiuri pe care le-am moștenit de la înaintașii noștri. Unele dintre acestea au fost preluate din Vechiul Testament și îmbogățite cu noi sensuri în creștinism; altele, deși păgâne la origine, s-au încreștinat odată cu cei care le țineau mai înainte. Mai jos, ne vom opri asupra câtorva acte sau obiceiuri, căutând să aflăm care este legătura lor cu praznicul Învierii și în ce măsură îl pot ajuta pe credincios să se apropie mai mult de Dumnezeu.

Lumânarea

În noaptea de Înviere, credincioșii care merg la biserică se îngrijesc să vină cu lumânări pentru „a lua lumină”: din candela aflată pe sfânta masă, preotul aprinde o lumânare, apoi, ieșind la credincioși, le adresează chemarea: „Veniți de luați lumină!” Astfel, în noaptea Învierii, toate lumânările aprinse din biserică, pe care creștinii le țin în mâini pe toată durata slujbei, sunt, de fapt, o singură lumină. Această lumină este dusă apoi de fiecare, la casa sa. Mulți creștini păstrează restul de lumânare rămasă nearsă din noaptea Învierii și o aprind în cursul anului în timp de furtună sau în cazul în care au un mare necaz în casă.

Lumânarea este nelipsită la slujbele bisericești. Potrivit rânduielilor liturgice, nu se poate săvârși Sfânta Liturghie dacă nu sunt lumânări aprinse. Aceasta înseamnă că lumânarea nu este un simplu obiect de decor, ci îndeplinește un rol important în viața creștină. Înainte de toate, lumânarea aprinsă iradiază lumină, luminează, ceea ce trimite cu gândul la Dumnezeu Însuși, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este lumină (1 Ioan 1,5).

Apoi, lumânarea care arde este „vie”: flacăra este într-o continuă mișcare, iar ceara se consumă încet, încet. Este simbolul jertfei, care presupune ardere pentru Dumnezeu și pentru semeni, dăruire de sine. Lumânarea ne amintește, astfel, că viața noastră trebuie să fie o jertfă, că a înainta pe calea mântuirii înseamnă, de fapt, asumarea jertfei.

În același timp, semn al jertfei curate pe care omul o aduce lui Dumnezeu, lumânarea însăși trebuie să fie curată. Se cuvine ca lui Dumnezeu să-I oferim nu atât ceea ce este mai scump, cât ceea ce este mai valoros, de cea mai bună calitate, ca răspuns față de bunătățile pe care El le revarsă permanent asupra noastră. De aceea, ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel de lumânare, ci numai pe cea din ceară de albine. Aceasta nu întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai pură. Este un lucru intuit și de credincioși care se străduiesc ca, cel puțin de Paști, să aibă lumânări din ceară curată.

Mielul pascal

Tradiția moștenită din moși strămăși în țara noastră este ca masa din zilele Paștilor să conțină preparate din carne de miel, încât aproape nu poate fi gândită această sărbătoare separată de mielul sacrificat cu acest prilej.

Dacă, astăzi, sacrificarea mielului de către creștini nu mai este un act de cult, în timpul Vechiului Testament aceasta reprezenta actul central al Paștelui iudaic. Înaintea trecerii prin Marea Roșie, deci a eliberării din robia egipteană a poporului evreu, Dumnezeu a instituit, prin Moise, sărbătoarea Paștilor. În ziua de 14 nissan (aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel pe care l-a mâncat fript pe foc, cu azimă (pâine nedospită) și ierburi amare. Cu sângele mielului au fost unse ușile caselor, astfel încât, atunci când moartea a lovit pe cei întâi născuți ai egiptenilor, copiii evreilor au scăpat cu viață. Astfel, pentru poporul evreu, Paștile și tăierea mielului pascal însemnau amintirea salvării minunate din robia egipteană și începutul unei vieți în libertate.

Mielul trebuia să fie de un an și integru, să nu aibă nici o meteahnă. De ce a fost ales acest animal și nu altul? Pentru că mielul, prin chipul lui, exprimă blândețea și nevinovăția. În Noul Testament, Hristos folosește deseori, în parabolele Sale, mielul sau oaia pentru a-i desemna pe cei drepți – în opoziție cu caprele, chipul celor răi.

Imaginea mielului este folosită, apoi, de către profeții Vechiului Testament pentru a-L descrie pe Mesia, pe Mântuitorul Hristos. De exemplu, Isaia, vorbind despre Patima Lui spune: „ca un miel spre junghiere s-a adus…” (Is. 53, 7).

Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Prin Jertfa Sa cea de bunăvoie, a scos pe om din robia păcatului și a morții, deschizând din nou calea spre unirea cu Dumnezeu. Având în Iisus Hristos adevărata jertfă, creștinii nu mai sunt nevoiți să jertfească miei sau alte animale. Tot ceea ce au de făcut este să se străduiască să devină părtași Jertfei lui Hristos, păstrată și descoperită în dumnezeiasca Liturghie.

Așadar, pentru creștini, mielul de Paști nu are o semnificație religioasă. Sacrificarea și consumarea acestuia în zilele Învierii Domnului trimit însă cu gândul la minunea trecerii poporului evreu prin Marea Roșie și pot constitui un prilej de meditație la Hristos, Mielul lui Dumnezeu.

Ouăle roșii

Ouăle roșii nu lipsesc de Paști de pe masa creștinilor, dar nici din biserică, unde sunt aduse pentru a fi binecuvântate la sfârșitul slujbei de Înviere. În perioada pascală, creștinii ciocnesc ouă roșii, rostind unii către alții: „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”

Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreștine, din timpul când anul nou se serba la echinocțiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creației și fertilității. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creștinilor, fiind păstrat până în zilele noastre.

Oul roșu simbolizează Învierea Domnului. După cum puiul de găină sparge coaja oului și iese la viață, așa și Hristos, sfărâmând porțile iadului, a ieșit din mormânt devenind începătură a învierii oamenilor, garanția învierii tuturor.

Tradiția a păstrat mai multe legende care leagă ouăle roșii de Patimile și Învierea Domnului. Una dintre ele spune că pietrele cu care l-au bătut evreii pe Hristos, lovindu-se de El, s-au transformat în ouă roșii. Potrivit unei alte legende, după ce a fost răstignit Mântuitorul, cărturarii și fariseii au făcut un ospăț de bucurie. În timp ce mâncau, unul dintre ei a spus în batjocură: „când va învia cocoșul acesta pe care îl mâncăm, iar ouăle acestea fierte vor deveni roșii, atunci va învia și Iisus”. Nu a terminat însă bine de rostit aceste cuvinte că ouăle au devenit roșii, iar cocoșul a început să bată din aripi.

Pasca

Pasca este un cozonac special care se coace de către gospodinele creștine numai o dată pe an, de Sfintele Paști. Ea are formă rotundă, amintind de coroana lui Hristos, sau dreptunghiulară, asemănătoare mormântului în care a fost așezat. La mijloc are imprimată o cruce, iar pe margini, este împodobită cu aluat împletit.

O legendă din Bucovina spune că pasca se face de pe vremea când umbla Iisus, cu ucenicii Săi, prin lume. Poposind la un gospodar, la plecare, acesta le-a pus de mâncare în traiste. Oprindu-se într-o pădure, apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paștile, iar El le-a răspuns că Paștile va fi atunci când vor găsi pâine de grâu în traiste. Cum gospodarul la pusese tocmai pâine de grâu, atunci a fost Paștile. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 23 aprilie 2008, semnat de pr. Bogdan Dedu)

Comentarii Facebook


Știri recente