Sfinții Mucenici: Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel

Biserica Ortodoxă cinstește la 4 iunie pe sfinții mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel. În cele ce urmează vă prezentăm câteva informații despre acești sfinți extrase din volumul pr. Mircea Păcurariu intitulat Sfinți daco-romani și români: „În septembrie 1971 s-a făcut o descoperire de mare însemnătate, care pune și mai mult în lumină vechimea și vigoarea creștinismului daco-roman. Este vorba de o bazilică paleocreștină, având trei nave și o absidă semicirculară (altar), descoperită în comuna Niculițel din județul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romană Noviodunum. Valoarea acestei bazilici stă în cripta sa cu moaște de martiri (martirion), – de formă pătrată (3,70×3,40), construită din cărămidă cu mortar – așezată sub altar, în interiorul criptei s-a aflat o raclă din lemn, așezată pe pavimentul de piatră, în care erau moaștele a patru martiri, în interior, pe peretele din stânga intrării, a fost zgâriată în mortarul crud o inscripție în grecește: „Martirii lui Hristos”; iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvântul „martiri”, precum și numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos.

În anii următori, continuându-se cercetările arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altor martiri, ale căror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se află o inscripție, cu următorul cuprins: „Aici și acolo (se află) sângele martirilor”. Arheologii și teologii care s-au ocupat cu aceste descoperiri de la Niculițel n-au putut stabili data și timpul pătimirii acestor șase martiri. Cei mai mulți socotesc că au fost martirizați în localitatea învecinată Noviodunum (azi orașul Isaccea), fie în cursul persecuției lui Dioclețian, prin anii 303-304, fie în timpul împăratului Liciniu, care a luat mai multe măsuri împotriva creștinilor, prin anii 319-324. Poate cei doi, necunoscuți, să fi pătimit și mai devreme. Martirologiul „siriac” pomenește pe mucenicul Filippos în ziua de 4 iunie, iar Martirologiul numit „ieronimian” îi menționează pe toți, la aceeași dată, adăugând și alte nume: Quirinus, lulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio și alți 25, ale căror nume sunt notate. S-ar putea ca între ei să fi fost și cei doi martiri necunoscuți descoperiți la Niculițel. Numele primilor trei martiri sunt orientale, cel de Filippos este biblic, iar celelalte sunt latine, deci ar fi niște localnici daco-romani.

În a doua jumătaie a secolului al IV-lea, pe locul în care au fost îngropați, s-a ridicat o bazilică, în scopul cinstirii lor în fiecare an. Probabil acest lăcaș de închinare paleocreștin – sau vreo mănăstire care se va fi ridicat mai târziu – a dat satului numele de Mănăstiriște, care este întâlnit în câteva izvoare medievale. Bazilica de la Niculițel prezintă o mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre, pentru că aici s-au păstrat singurele moaște de martiri din perioada paleocreștină descoperite pe teritoriul României. Astăzi, moaștele lor sunt așezate, spre cinstire, în biserica mănăstirii Cocoș, situată în apropiere”.

Conform Pr. Ioanichie Bălan („Vetre de sihăstrie românească”, București, 1982, pag. 221), pe locul unde se va întemeia Mănăstirea Cocoș, a existat pe la anul 1679 un schit de sihaștri.

Mănăstirea a fost întemeiată în anul 1833 de trei călugări români de la Mănăstirea Neamț, Visarion, Gherontie și Isaia, întorși de la Sf. Munte Athos cu o corabie pe Dunare, la Isaccea. Ieromonahul Visarion, primul stareț al mănăstirii, ridicat la rangul de arhimandrit de ierarhul grec Panaret, Arhiepiscopul Tulcei, era tipograf și a contribuit la tiparirea primei traduceri în limba română a „Descrierii Moldovei”.

Pe monumentul din curtea mănăstirii sta scris: „Mărturie a prezenței poporului român în această strabună Dobroge și în continuarea spiritualității sale creștine Arhimandrit Visarion ridică altar de slujire pe acest loc în anul 1833. S-a ridicat monumentul de către starețul protosinghelul Gherasim 1979”.

Mănăstirea este atestată documentar în 1841, până atunci funcționând prin încuviințarea organelor locale musulmane.

Primul lăcaș de la Cocoș, potrivit episcopiatulcii.ro, ridicat din nuiele și lipit cu pământ, avea hramul „Intrarea în biserică” și a fost reparat în 1846 prin încuviințarea sultanului Abdul Medgid (1839 – 1861) conform firmanului existent în original în arhiva mănăstirii. Biserica a rezistat până în anul 1910, când a fost dărâmată, la troița înălțată pe locul altarului menționându-se: „Aici a fost Sfânta Masă a vechii biserici zidită în 1833, odată cu înființarea acestei mănăstiri”. În anul 1850, în mănăstire viețuiau 30 de călugări.

În anul 1853 se construiește o nouă biserică din caramidă și piatră cu hramul „Sfintei Treimi” ridicată prin osârdia mocanului ardelean Nicolae Hagi Ghiță Poenaru care, imediat ce se călugărește la Mănăstirea Cocoș, donează mănăstirii 15.000 de galbeni, 500 oi și 15 cai.

Starețul Visarion a trecut la cele vesnice în 1862. Între anii 1862 – 1864 mănăstirea a fost păstorită de starețul Daniil, călugăr ardelean, prin grija căruia se clădesc clopotniță înaltă de 30 metri și chiliile în stil oriental cu pridvor și cerdac, cu acoperișul învelit cu olane, declarate monument istoric în 1959.

Pe biserica înalțată la 1853 se construiesc 3 turle. Între anii 1905 – 1910 se înalță corpul de clădiri dinspre răsărit, având ca destinație bucătăria, chelăria, trapeza și Paraclisul, lucrările fiind terminate în timpul starețului Roman Sorescu.

În 23 aprilie 1910 episcopul Nifon Niculescu pune temelia celor 24 de chilii noi legate de clopotniță, după planul întocmit de arhitectul bucureștean Toma Dobrescu. Din pisania Paraclisului reținem: „Acest sfânt paraclis cu hramul Sf. Erarh Nicolae e făcut cu binecuvântarea P.S. Episcop Nifon, fiind stareț arhim. Roman Sorescu. Paraclisul, după cum se vede, e din trapeza zidită sub păstoria P.S. Pimen și sub domnia regelui Carol I al României. Sfințită astăzi 30 mai 1911 de către P.S.S.D.D. Nifon, episcopul Dunării de Jos, fiind aci d-l C.C. Arion, ministru cultelor”. Catapeteasma Paraclisului provine de la biserica ridicată în 1833. În anul 1910, cele două biserici și o parte din chiliile construite în timpul stăreților Visarion și Daniil sunt demolate, iar la 1 septembrie 1911 se pune temelia noii biserici proiectată de arhitectul Toma Dobrescu și lucrată cu pietrari italieni. Biserica este terminată în anul 1913. Pictura în stil neobizantin este executată în anii 1914 – 1916 de pictorul italian Francisco de Biasse. La începutul anului 1914 în mănăstire trăiau 86 de călugări, de mănăstire depinzând și cei 18 călugări de la schitul Saon. În perioada 1926 – 1929, în vremea episcopului Cosma Petrovici, se construiește din cărămidă și piatră corpul de clădiri din dreapta clopotniței după dărâmarea clădirii din locul respectiv, în noul imobil funcționând ulterior birourile mănăstirii.

Clădirea are etaj și pridvor înspre curtea mănăstirii și spre exterior. Tot aici va funcționa temporar școala de cântăreți bisericești și casa de odihnă a Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos.

După cutremurul din 10 noiembrie 1940 (biserica și stăreția au fost avariate) și incendiul din 27 iulie 1946 (clopotnița a ars și s-au topit clopotele) se execută lucrări de restaurare în anii 1954 – 1956 pe baza planurilor arhitectului bucureștean Eugen Cheffneaux. Este restaurată pictura bisericii, iar în anii 1957 – 1960 se renovează chiliile din vest, monument istoric. Prin grija IPS Antim Nica s-a introdus lumina electrică în mănăstire. La 17 ianuarie 1973 au fost așezate în biserică moaștele sfinților martiri Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos, descoperite în 1971 pe teritoriul comunei Niculițel (vezi Bazilica paleocreștină).

În anul 1985, în fosta clădire a stăreției se deschide expoziția de icoane vechi și obiecte de artă religioasă provenite din parohiile județului Tulcea, muzeul cuprinzând și o colecție de carte veche religioasă.

Trapeza mănăstirii reparată în mai multe rânduri, în anii 1940, 1954-1955, a fost pictată în frescă, în anul 1990, de pictorii bisericești Moldoveanu Ioan și Daniela din București.

În cimitirul mănăstirii Cocoș odihnesc ctitorul mănăstirii, arhimandritul Visarion, foștii stareți ai mănăstirii Roman Sorescu, Nifon Plopeanu, protosinghel Damaschin, protosinghel Nicanor, Gherontie Ștefan, arhim. Pahonie Gorea, eclesiarh al Catedralei arhiepiscopale din Galați, arhim. Ironim Motoc.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului XX, în sfânta Mănăstire Cocoș a funcționat una din primele tipografii românești din Dobrogea, materialul tipografic fiind primit la început de la Mănăstirea Neamț. Se mai păstrează și astăzi o placă pentru executarea xilogravurilor și vechile litere: „Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, vistierul bunătăților, dăruiește-ne pocăința neștirbită și inima îndurerată ca să pornim cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine ne vom înstrăina de tot binele. Dă-ne așadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în noi închipuirea icoanei Tale”.

Povestea întemeierii Mânăstirii Cocoș are în ea un sâmbure de miracol. În anul 1833, trei călugări moldoveni care se întorceau de la Muntele Athos, îndreptându-se spre Mănastirea Neamț, au făcut un popas în Dobrogea. Noaptea, toți trei au avut același vis: un cocoș le-a poruncit să ridice o mănăstire pe locul unde dormeau.

Considerând că este o vestire Dumnezeiască (cocoșul i s-a arătat și Apostolului Petru în vis), au renunțat să se întoarcă acasă, pornind degrabă la înălțarea Casei lui Dumnezeu.

Prima biserică, construită chiar în anul acela, a fost din nuiele și din chirpici și ploile și vânturile Dobrogei au spălat-o repede de pe lume. Pe temelia ei s-a ridicat o a doua biserică (la 1853), construită integral din pământ. Pe vatra ei s-a ridicat cea de-a treia construcție, care durează până astăzi și care la terminare a fost pictată de un artist celebru la vremea aceea – Francisco de Biasse.

Povestea spune că mănăstirea Cocoș, împreună cu cripta de la Niculițel, aflată doar la 4 kilometri distanță, cu Mănăstirea Saon și Mănăstirea Celic Dere formează o cruce perfectă, orientată la fel ca și crucea de la răspântia de drumuri, unde s-a descoperit mormântul celor patru martiri creștini: Zotic, Attal, Kamasie și Filip, uciși la anul 303, și ale căror moaște au fost transferate la Mănăstirea Cocoș.

O mie șapte sute de ani de credință creștină pe pământurile Dobrogei nu e puțin. Sunt șaptesprezece secole, în care rugăciunea nu s-a oprit niciodată. Se spune că în nopțile curate de vară, dacă stai cu gândul și inima îndreptate spre Dumnezeu, în pacea și liniștea mănăstirii, auzi primele cântece creștine ale românilor.

Comentarii Facebook


Știri recente