Sfinții Împărați Constantin și Elena în bisericile din Mitropolia Munteniei și Dobrogei

Flavius Valerius Aurelius Constantinus Augustus, cunoscut în istorie drept Constantin I, împăratul romanilor (306-337), a primit de-a lungul timpului, pe bună dreptate, încă două apelative: pentru istoria universală, pe acela de „cel Mare”, iar pentru istoria Creștinismului, pe acela de „sfânt”. In vremurile tulburi, în care creștinii erau discriminați pentru credința în Hristos, denunțați ca dușmani ai Statului, ai legii și ai ordinii publice, judecați pentru trădare, torturați și uciși ca făptași ai celor mai abominabile crime, domnia împăratului Constantin a schimbat lumea. Odinioară, cinstit în tainele catacombelor și în ascunzători, numele lui Hristos a putut fi slăvit în libertate, în mijlocul cetății, fiind scris pe Steagurile oștirilor și devenind simbolul biruinței împotriva slujitorilor răului.

Această schimbare a stării lucrurilor se datorează unei revelații pe care Constantin a avut-o înainte de bătălia de la Ponce Milvius, împotriva împăratului Maxențiu, un înverșunat persecutor al creș¬tinilor, la 27 octombrie 312. „In hoc signo vinces” (În acest semn vei învinge) i-a spus împăratul tuturor acestui împărat vremelnic, descoperindu-Se pe Sine, așa cum o făcuse odinioară cu Apostolul neamurilor, pe drumul Damascului, istoricul Eusebiu de Cezareea descrie semnul văzut de Constantin ca fiind hrismonul, combinația literelor grecești X și P, inițialele numelui „Hristos” (Viața Împăratului Constantin 1,28), în timp ce Lactanțiu relatează că ar fi vorba despre semnul Sfintei Cruci (Despre moartea persecutorilor 44,5).

Vicoria lui Constantin însă nu a fost doar unul dintre numeroasele sale succese militare, ci, totodată, victoria creștinismului împotriva lumii antice păgâne. In anul următor, Constantin a emis celebrul Edictul de la Milano (313), oficializând libertatea creștinismului. Tot el este cel care a oferit în dar creștinilor edificiile imperiale din principalele orașe, așa-numitele basilikai, de la care provine în limba română cuvântul biserică. Și tot el a convocat, un deceniu mai târziu, Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), unde Sfinții Părinți au întocmit primele șapte articole ale simbolului de credință – CREZUL.

La aceste hotărâri importante în viața lumii vechi și mai ales în viața creștinilor a contribuit tot atât de mult și Sfânta Elena, mama victoriosului împărat, care mai este cunoscută și prin aceea că a condus lucrările de zidire a primei biserici de la Locurile Sfinte din Ierusalim, pe locul unde a descoperit Sfânta Cruce a Domnului.

Din perspectiva tuturor acestor evenimente se poate înțelege de ce anume împăratul Constantin și mama sa, Elena, au rămas în istoria Bisericii ca sfinți și – mai mult decât atât – ca „întocmai cu Apostolii”, adică la fel de importanți pentru noi ca și ucenicii trimiși de către Mântuitorul la propovăduirea Evangheliei. Și alți împărați au fost cinstiți de-a lungul timpului ca sfinți, unii au primit apelativul „cel Mare” sau „cea Mare”, dar iubirea creștinilor pentru Constantin și Elena se vede mai mult din faptul că, în limbajul bisericesc, sărbătoarea închinată acestora la 21 mai, nu mai are nevoie de nici o specificare în plus. Ei sunt, pur și simplu, Sfinți Împărați prin aceasta înțelegându-se importanța lor în viața Bisericii.

Poporul român dreptcredincios au avut dintotdeauna o dragoste și o evlavie aparte pentru Sfinții împărați Constantin și Elena botezându-și copiii cu numele lor, ridicând biserici care îi au ca ocrotitori. Unul dintre cei mai mari Ctitori de biserici de la noi, la rândul său un sfânt al neamului nostru și purtător al numelui primului împărat creștin, este binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu (1688-1714) care a mărturisit constant fără abatere, până la moartea sa mucenicească, credința pentru Mântuitorul Iisus Hristos.

De la Edictul de la Milano prin care s-a proclamat libertatea de manifestare a Creștinismului s-au împlinit anul acesta 1700 de ani. Pentru acest fapt, Sfântul Sinod a hotărât proclamarea anului 2013 ca an al cinstirii Sfinților împărați Constantin și Elena. Acest album, dedicat lăcașurilor de cult din Mitropolia Munteniei și Dobrogei, care îi au drept ocrotitori pe iluștrii împărați, reprezintă q mărturie a cinstirii de care aceștia s-au bucurat întotdeauna în rândul poporului român. Numai în Mitropolia Munteniei și Dobrogei au fost înălțate 226 de lăcașuri sfinte de rugăciune, începând cu veacul al XVIII-lea și până astăzi, începând cu „maica bisericilor Țării Românești” – Catedrala Patriarhală din București. Din exteriorul și interiorul acestor lăcașuri sfinte, deseori monumente de artă și arhitectură, cititorii pot găti câteva informații despre istoria lor, dar și despre darnicii ziditori (ctitori) ai acestora, care, de multe ori, purtau la rându-le numele Sfinților împărați.

Am găsit o cale ca să alăturăm imaginilor și un scurt istoric al tuturor acestor sfinte lăcașuri, unele dintre ele adevărate monumente de artă și arhitectură românească, ca un semn de omagiu închinat atât Sfinților împărați Constantin și Elena, cât și Ctitorilor acestor lăcașuri care prin dragostea lor jertfelnică au menținut vie flacăra credinței în Hristos Domnul Cel înviat, aici, în spațiul acesta binecuvântat de Dumnezeu cuprins între Dunăre și Carpați. (Din Nota editorială)

Comentarii Facebook


Știri recente