La noi, cultura își are începuturile în tinda bisericii, prin înțelepciunea și osteneala nenumăraților slujitori ai Bisericii. După cum lumina se naște din flacăra focului, tot așa cultura răsare din cult. Noțiunea de cultură provine din cea de cult, ambele realități împletindu-se indisolubil în viața și misiunea Bisericii. În istoria culturii românești, și anume în perioada ei de plămădire, au ostenit cu râvnă vrednică de pomenire un șir lung de clerici luminați, iubitori de țară, ctitori de limbă, de cultură și unitate românească, mulți dintre ei trecuți în rândul sfinților.
Teodor M. Popescu spunea că „Biserica Ortodoxă a reprezentat în cadrul statului cea mai importantă și venerabilă instituție culturală, a cultivat limba națională, a creat o întreagă literatură, a avut arta sa, a întemeiat instituții de o mare utilitate socială și națională, a constituit o adevărată școală pentru popor, l-a educat, i-a modelat sufletul, i-a insuflat o pietate specifică…”
O cultură bună nu se face cu ochii în jos, către pământ. O cultură bună, așa cum afirma marele mitropolit cărturar Antonie Plămădeală, se face cu ochii către cer și printr-o întoarcere către noi înșine.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea că „rodirea luminoasă a credinței în istoria și cultura unui popor se vede în virtuțile statornice ale poporului, adesea personalizate în luptători eroi, în cărturari înțelepți, în artiști inspirați și mai ales în sfinții martiri, mărturisitori, cuvioși, ierarhi și voievozi”.
Dacă coborâm pe firul istoriei românești, un rol important în viața religioasă, culturală, cât și politică a Scythiei Minor l-au avut, alături de ierarhii de aici, și călugării sciți. Monahii dobrogeni au fost un ferment al conștiinței și unității etnice și spirituale a străromânilor din Dacia Pontică și a acelora din ținuturile sud-dunărene și nord-dunărene. Între aceștia s-au distins Sfântul Ioan Casian, teolog de prestigiu și monah erudit și elevat, care a îmbogățit patrimoniul gândirii patristice cu importante scrieri, și Dionisie cel Mic sau Exiguul, bun cunoscător al culturii și teologiei grecești. Aceștia doi pot fi socotiți și printre întemeietorii culturii medievale occidentale. Operele călugărilor sciți și gândirea acestora constituie de fapt, așa cum remarca Mihai Diaconescu, literatura daco-romană ca primul capitol al istoriei literaturii române, manifestare a romanității și premisă a literaturii române propriu-zise.
Între popoarele latine, pe români îi pune în evidență ortodoxia lor
Zorii culturii române se leagă strâns de începuturile Bisericii noastre, ilustrându-se astfel în chip grăitor adevărul potrivit căruia originea culturii veritabile se află întotdeauna în cult, care conține, în germene, acele elemente indispensabile alcătuirii unei societăți autentic creștine. De aceea întreaga tradiție culturală românească este o întărire a bine-cunoscutei afirmații că sufletul culturii este cultura sufletului.
Pentru noi, limba română este o componentă a spiritualității românești. Vorbind despre credința ortodoxă și romanitatea poporului și a limbii, ca două coordonate ale ființei și spiritualității poporului nostru, marele lingvist Sextil Pușcariu spunea la Cluj în anul 1938: „Ceea ce crește valoarea noastră în ochii străinătății nu sunt formele exterioare ale unei civilizații importante în măsură mai mare decât o putea asimila, ci ceea ce ne diferențiază de oricare alt popor din lume, adică aportul de originalitate cu care intrăm în concertul popoarelor civilizate… Ortodoxia noastră este astfel cel mai sigur criteriu de diferențiere, căci noi suntem în lume singurul popor latin de credință ortodoxă”.
Prima instituție de cultură și școală românească atestată cu documente a fost la mănăstirea cu călugări greci, adică ortodocși, din Cenad, în zona Aradului, în secolul al X-lea, iar cel dintâi sistem de învățământ de durată la români a fost învățământul oral prin predică în biserică.
Primii copiști au fost călugări și clerici, ca de pildă Gavriil Uric și Teodor Mărișescu de la mănăstirile Neamțu și Putna, iar mănăstirile moldovenești pictate în exterior sunt și astăzi minuni ale lumii întregi: Voroneț, Sucevița, Humor, Arbore, Moldovița. Tetraevangheliarul de la Humor, din vremea lui Ștefan cel Mare, e o operă de artă aproape neverosimilă pentru vremea aceea la noi.
Prima istorie universală în românește a fost scrisă de călugărul Mihail Moxa la anul 1620
Nu este de mirare așadar că primele manuscrise care au circulat la noi au fost traduceri ale textelor biblice și că prima carte tipărită la noi a fost una de cult, Liturghierul, tipărit de Macarie în anul 1508. Vorbind despre prima tipografie românească, mitropolitul Nifon Mihăiță sublinia: „Înființarea tipografiei în Țara Românească nu poate fi cercetată independent de cerințele societății din vremea respectivă, de contextul cultural, social și economic, constituindu-se ca o parte integrantă a unui fenomen european”.
Iar primul nostru scriitor de circulație internațională, tipărit și în Occident, este Filotei monahul, primul autor muntean de la care încă din 1536 ne-au rămas un număr de pripeale, texte și muzică bisericească, ce s-au bucurat de o largă răspândire în Moldova, Serbia, Bulgaria, Rusia și chiar Veneția. Iar mai apoi prima istorie universală în românește a fost scrisă de călugărul Mihail Moxa la anul 1620, la Mănăstirea Bistrița Olteană.
Sfinți ierarhi cărturari români
Anastasie Crimca (†1629) a fost un mitropolit din mâna căruia vor ieși la Dragomirna miniaturi de valoare universală.
Sfântul Ierarh Varlaam (†1657), prin Cazania sa, este autorul primelor pagini de proză artistică în limba română și totodată fondator, împreună cu Vasile Lupu, al prestigiosului colegiu de la Trei Ierarhi.
Sfântul Ierarh Dosoftei (†1693), cărturar de formație umanistă, înțelege importanța folosirii limbii poporului ca instrument de cultură și desfășoară pentru prima dată o acțiune organizată de introducere și generalizare a limbii române în locul celei slavone. Prin Psaltirea sa în versuri, Dosoftei este ctitorul poeziei culte de la noi, întâiul nostru poet.
Aceeași lucrare de românizare a întregului cult al Bisericii în Țara Românească a realizat-o Antim Ivireanul, prin tipărirea într-o limbă românească, cursivă și artistică, a principalelor cărți de slujbă. George Călinescu, vorbind despre mitropolitul muntean, nota la Antim „naturalețea frazei, spontaneitatea exordiilor, trecerea firească de la planul material la cel alegoric… Antim e un orator excelent și un stilist desăvârșit… are darul de a izbi imaginația… are suavitate, exaltare lirică”. El este cel care a introdus inovația sigiliului imprimat pe hârtia hrisoavelor sale și a creat primul catalog de bibliotecă la Mănăstirea Antim.
Iar apoi prin Mineiele de la Râmnic se realizează o nouă sinteză a limbii literar-unitare cu un vădit caracter popular, distingându-se prin naturalețe, varietate și plasticitate. Cel mai de seamă dintre râmnicenii secolului al XVIII-lea este Chesarie (1773-1780). Din corespondența lui, publicată de Iorga, se știe că acesta comandase la Viena „Dictionnaire encyclopédique”. Ceea ce e important la el, pe lângă traducerile făcute, e faptul că acesta a găsit echivalentul literar românesc al textului slavon cântat, ceea ce asigura biruința definitivă a limbii românești în biserică.
Mitropolitul Veniamin Costachi va continua tradiția prefețelor, în care își spune gândul, speranțele, credința, bucuriile și tristețile. Prin grija sa și a ucenicului său Gheorghe Asachi va lua ființă în anul 1835, la Iași, Academia Mihăileană.
Contemporan cu Varlaam și Petru Movilă, își va desfășura activitatea în Transilvania Sfântul Ierarh Simeon Ștefan, cel care va tipări Noul Testament (1648) și Psaltirea (1651).
Unul dintre cele mai însemnate momente culturale românești a fost tipărirea integrală a Sfintei Scripturi, cunoscută ca Biblia de la 1688 sau Biblia lui Șerban. Nicolae Iorga vorbind despre Biblia de la București a spus pe bună dreptate că este „un monument literar fără pereche, cel dintâi document sigur de limbă literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor”.
Într-o epocă în care iluminismul era înțeles în alte părți nu numai ca iluminarea maselor prin cultură, dar și ca luptă împotriva Bisericii, în Moldova își începea fructuoasa lucrare închinată lui Dumnezeu și neamului mitropolitul Iacob Putneanul (†1779). Prin râvna lui și a arhimandritului Vartolomei Măzăreanu, Mănăstirea Putna a devenit un adevărat centru de cultură și învățământ românesc.
O activitate remarcabilă a desfășurat-o călugărul Nifon Bălășescu, originar din Hașagul Sibiului, profesor la seminarul din București, autorul mai multor manuale, care a desfășurat o muncă de luminare a românilor și în Dobrogea, așa cum a făcut-o și episcopul Nifon Niculescu al Dunării de Jos prin înființarea a 100 de școli și ridicarea a tot atâtea biserici pe teritoriul de la Dunăre la mare.
Sfântul Andrei Șaguna, chipul tradițional al ierarhului ortodox din Ardeal
O sensibilitate aparte față de condiția culturală a românilor a arătat-o Biserica Ortodoxă din Ardeal. Aici, strădania pentru ridicarea morală și spirituală a românilor a avut și alte semnificații, ea fiind înțeleasă permanent și ca un mijloc de păstrare a identității naționale și confesionale. Prima carte tipărită în limba română a fost la Sibiu în 1544, prin grija lui Filip Moldoveanul, un catehism, astăzi pierdut, iar primul locaș de învățământ în limba română, sau exact prima școală românească atestată cu documente a fost cea de la biserica din Șcheii Brașovului, existentă deja la 1495. Printre cărturarii din jurul acestui centru au fost diacul Oprea, Dimitrie Eustatievici, Radu Tempea ș.a.
Apariția Noului Testament de la Alba Iulia din 1648 a constituit nu numai un binecuvântat prilej de afirmare și consolidare a unității limbii și culturii românilor. În prefața acestei tipărituri întâlnim prima teorie despre limbă, scrisă de mitropolitul Simeon Ștefan, și anume despre circulația cuvintelor.
Iar dintre călăuzitorii și luminătorii de conștiință românească, credem că Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna (†1873) ilustrează cu deosebită vrednicie chipul tradițional al ierarhului ortodox din Ardeal. Ca și mulți dintre predecesorii săi, a știut că prin cultură și prin păstrarea credinței strămoșești neamul devine de neînfrânt. De aceea a fost un neistovit susținător al înființării de școli, gimnazii, al tipăririi de cărți românești, făcând totodată parte dintre fondatorii Asociațiunii ASTRA, al cărei președinte a și fost. Demn de reținut ar fi că la sfârșitul arhipăstoririi Mitropolitului Șaguna funcționau în Ardeal circa 800 de școli sub îndrumarea Bisericii.
Profunda angajare a Bisericii Ortodoxe în societatea românească
Dacă cultura presupune răspândire, atunci prefețele, spre exemplu, au fost mult timp ziarele vremii. Alexandru Duțu propune o corespondență care merită toată atenția când abordează vechea cultură românescă și bisericească de la noi. El echivalează la un moment dat viața duhovnicească cu viața intelectuală, și observația e de o adâncă subtilitate. Cartea bisericească, restrânsă din punctul de vedere al conținutului, vehicula totuși idei, transpusă în formă scrisă, concretă, exersa intelectul, dădea satisfacții intelectuale și provoca apetit intelectual.
Credem că și prezența filosofilor pe pereții bisericilor mănăstirilor noastre este o dovadă că aceștia erau cunoscuți la noi și că exista aici o atmosferă intelectuală corespunzătoare la vremea aceea, ceea ce ne obligă la concluzia că ne sincronizăm cu cultura filosofică similară din Europa.
Bisericile erau și muzee, nu numai pentru că erau pictate, ci și pentru că erau pline de epitafuri, veșminte și acoperăminte, făcute cu multă îndemânare, pline de icoane ferecate artistic cu aur și argint, potire și scoarțe de Evanghelii lucrate, unicate absolute la care se migălea cu anii. Dincolo de funcția duhovnicească, aici surprindem dragostea pentru frumos, pasiunea pentru frumos. Toate acestea sunt expresii ale culturii.
Cultura românească, în expresia ei populară și cultă, s-a structurat dintru început în cadrul unor principii sănătoase de omenie, de dreptate, de pace între toți oamenii. Eminescu spunea că Biserica a creat limba literară, a sfințit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat.
Pentru toți clericii și ierarhii cărturari români, cuvântul de ordine al mai multor veacuri a fost: cultură pentru toți.
Trăsăturile dominante ale spiritului românesc: unitatea de limbă, de neam și de cultură, cărora li s-a adăugat și unitatea de credință, au mers mână în mână, s-au alimentat reciproc și au alimentat în decursul istoriei tinderea permanentă a românilor spre independență și suveranitate. Toate acestea dovedesc profunda angajare a Bisericii în societatea românească, angajare pe care a avut-o, o are și credem că o va avea și de acum înainte. (Articol apărut sub semnătura lui Alexandru Chituță și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 7 iulie 2013)
