Și știm astăzi că domnia lui Ștefan cel Mare a fost o necontenită luptă pentru afirmarea credinței, a înțelepciunii și a cavalerismului.
La peste cinci veacuri de când „acest vestit domn” a plecat spre veșnicele lăcașuri, descoperim cu uimire și emoție cât de puține lucruri știm, totuși, despre viața sa, despre tot ce se va fi lucrat în țară, despre relațiile sale cu monarhii vecini și cu unii principi mai de departe. Cum gândea, cum simțea, cum trăia – capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Ici și colo, când și când, cate un istoric mai îndrăzneț și mai puțin conformist speră să spulbere întunericul acestei necunoașteri, legând laolaltă firimituri care par de neînțeles în absența unei imagini a întregului din care nu se mai deslușește nici măcar umbra. Din cele mai neașteptate colțuri, se ridică însă, uneori, câte o asemenea umbră, care zdruncină confortabila și liniștitoarea credință în falsele imagini consacrate. Monumentala sobă, reconstituită din resturile descoperite pe Câmpul Șanțurilor de lângă cetatea Sucevei, a fost una dintre aceste revelații de natură să modifice structural înțe-legerea aceluia care a comandat-o și a așezat-o în casa lui: unul ca acela nu era un prințișor sărman, legat de poalele marilor monarhi ai vremii, apărându-și „sărăcia și nevoile și neamul” cum și pe unde îi era îngăduit, ci un suveran puternic, bogat și mândru, conștient că tuturor celor care îi treceau pragul trebuia să le arate ce însemna țara peste care domnea. Era țara pe care el însuși o definise ca fiind o „poartă a Creștinătății” (1475), o „cetate de apărare a Ungariei și a Poloniei” (1477), „scut și protecție din toată partea păgânească” (1503). Lectura și analiza liberă a tuturor mărturiilor rămase din acea vreme – fie surse scrise, fie surse vizuale – conduc, încet-încet, la o imagine cu totul nouă a lui Ștefan cel Mare, neașteptată (poate) pentru unii, dar veridică în fond și întru totul corespun-zătoare aceleia pe care fabuloasa sobă de la Suceava doar a sugerat-o acum câteva decenii.
Nu ne-a rămas de la acest domn un text ca acela, plin de zbucium și de trăire tumultoasă, dictat de Mihai Viteazul la 1601 și învestit de Nicolae lorga cu o sugestivă caracterizare: o istorie a lui Mihai Viteazul scrisă de el însuși. Pentru a-i cunoaște gândurile, credințele, reacțiile avem numai câteva scrisori și o seamă de ziceri, reținute de oameni care l-au cunoscut ori care au avut acces la rapoartele diplomatice. Din toate, se desprinde chipul unui om foarte sigur pe el și foarte măsurat la vorbă, transmițându-și mesajul doar în câteva cuvinte apăsate, ca tăiate în piatră, într-o rostire apropiată de ceea ce s-a numit stilul inscripțional. Emoția, grija, mânia nu se ascund în spatele vorbelor, după cum nici ironia dură nu lipsește din aceste texte. Ceea ce răzbate din toate aceste mărturii este credința nestră-mutată și necondiționată a celui care, în inscripțiile săpate în piatră, gravate în argint sau scrise pe pergament își spune „Binecinstitorul și de Hristos iubitorul domn”. Iar dacă aceste mărturii ar putea fi bănuite de formalism, o avem pe aceea a unui străin, un diplomat (Paolo Ognibene), catolic și nu ortodox, care în 1474 a trecut pe la Curtea Moldovei; el a comunicat la Veneția – și de acolo mesajul a plecat spre Roma, la papa Sixt IV – că un principe „mai smerit și mai cucernic” decât domnul Moldovei „nu se poate a fi”.
Există, însă, mai presus de tot ceea ce se exprimă prin cuvinte, un document în care Ștefan însuși a spus, cu toată concizia și cu toată limpezimea posibile, crezul său: stema pe care și-a fixat-o spre 1490 și care, cu mici (dar nu neînsemnate) modificări o va purta până la moarte. Ca orice mărturie heraldică, ea are nu numai rolul de a identifica posesorul, dar și misiunea de a transmite celor inițiați, contemporani și urmași deopotrivă, gândurile și credințele acestuia. În stema pe care principele Moldovei a purtat-o în ultimul deceniu al vieții sale, locul de frunte (primul cartier) îl ocupă o cruce dublă; în partea opusă (cartierul ultim), o dublă floare de crin închipuie, la rându-i, același însemn. Sub semnul Cinstitei Cruci a pus Ștefan toate acțiunile sale, toate luptele și toate strădaniile sale. Vechi scrieri franceze explică simbolul florii de crin ca fiind expresia credinței (petala centrală), guvernată de înțelepciune și apărată de cavalerism (petalele marginale). Și știm astăzi că domnia lui Ștefan cel Mare a fost o necontenită luptă pentru afirmarea credinței, a înțelepciunii și a cavalerismului. Toată partea inferioară a acestei steme este luminată de o jumătate de soare, fixată în chiar „inima” ei. În aceste simboluri vorbește Ștefan despre sine și despre Moldova cu el în fruntea sa.
Multe cuvinte frumoase și emoționante au fost scrise de istorici pentru a caracteriza domnia marelui principe trecut la veșnica odihnă acum cinci veacuri. Una dintre ele – și dintre cele mai puțin cunoscute – datează de acum peste șase decenii și aparține cuiva care a cercetat cu pasiune și devotament literatura și arta acelei vremi, profesorul Emil Turdeanu: „Opera lui Ștefan cel Mare a crescut printr-un efort tenace și de lungă durată. Ea ne apare azi cu atât mai mare, cu cât greutățile din care ea s-a rupt au fost mai aspre și cu cât ea răsfrânge mai limpede, până în cele mai risipite amănunte, voința de creație a unui om de geniu”.
(Ștefan S. Gorovei în Cuvinte către tineri, Sfânta Mănăstire Putna, 2008, p. 15-16)
