Sfântul Ioan Scărarul sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română

Sfântul Cuviosul Ioan Scărarul a fost fiul lui Xenofont și al Mariei. Xenofont a avut doi fii: Ioan și Arcadie. Mergând la școală în Berit (azi Beyrut), în Fenicia, o furtună a scufundat corabia cu care călătoreau. Prin voia lui Dumnezeu ei au scăpat cu viață, ajungând în părți diferite. S-au călugărit amândoi, Ioan și-a păstrat numele, Arcadie s-a numit Gheorghe. După o perioadă s-au întâlnit cu părinții lor la Ierusalim, care au intrat și ei în monahism. S-a născut în anul 523, în Palestina. Dorind să urmeze pilda vieții Cuvioșilor Antonie și Ilarion, s-a retras în Muntele Sinai la bătrânul pustnic Macarie, în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”. După patru ani de noviciat, tânărul este primit în rândul călugărilor. După moartea călugărului Macarie, petrecută după 19 ani de la venirea sa în mănăstire, Ioan hotărăște să se dedice și mai mult rugăciunii și contemplației, retrăgându-se într-o chilie săpată în munte, la o distanță de câțiva kilometri de mănăstire. Despre această perioadă din viața sfântului nu știe nimeni detalii. Deși era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit, faima lui Ioan a crescut într-atât, încât a devenit o adevărată autoritate duhovnicească în timpul său. După 40 ani de viață în singurătate, întreruptă doar de călătoriile la mănăstire, pentru primirea Sfintei Împărtășanii, și de vizitele unor monahi care căutau sfat și lămurire, Ioan a fost ales de călugării de la mănăstirea din vârful Muntelui Sinai și de sihaștrii care trăiau prin împrejurimi, să le fie întâistătător. Avea atunci 75 ani. Ioan Scărarul, deși era o persoană modestă, căreia nu-i plăcea să vorbească prea mult despre sine, trezise atâta admirație, încât se auzise despre el până la Roma. Așa se face că însuși papa i-a trimis o mare sumă de bani, pentru a-i folosi la întreținerea spitalului mănăstirii sau pentru a ajuta pelerinii veniți de departe. Dacă după modelul vechi, fiecare monah bătrân avea câte un tânăr învățăcel pe care-l deprindea cu tainele ascezei, înmulțirea numărului tinerilor în mănăstiri a ridicat problema unei noi maniere de educare a acestora, mai sistematice.

Din acest motiv s-a simțit nevoia compunerii unui „tratat de îndrumare a vieții duhovnicești”, un manual care să-i ajute mai ales pe stareții de mănăstiri cu mulți călugări tineri. În acest sens, ideea alcătuirii unui îndrumar pentru tinerii novici i-a venit starețului Mănăstirii Raithu, situată pe țărmul Mării Roșii, la distanță nu foarte mare de Mănăstirea Sinai. Și-a dat seama, însă, că o asemenea operă nu putea fi scrisă de oricine, ci doar de un monah înțelept și cu experiență ascetică, dar, totodată, și bun cunoscător al psihologiei și firii omenești. De departe, cel mai capabil în epocă pentru un astfel de demers era Sfântul Ioan, starețul Mănăstirii Sinai. Primind scrisoarea starețului de la Raithu, Ioan a răspuns cu modestie că se va strădui să împlinească porunca primită, deși el nu este în stare să învețe pe alții, aflându-se încă la vârsta la care el însuși învață de la alții. Pentru a se face cât mai bine înțeles în explicarea complexului drum spre dobândirea sfințeniei, Ioan a imaginat progresul duhovnicesc ca pe o scară, iar fiecare treaptă reprezenta o virtute. În total, a imaginat 30 de trepte, după numărul anilor pe care Mântuitorul îi avea atunci când a început propovăduirea Evangheliei. Din acest motiv, cartea scrisă de Ioan, starețul Mănăstirii Sinai, s-a numit „Scara”, iar autorul ei a rămas cunoscut în veacurile ce au urmat ca „Ioan Scărarul”.

Acuratețea cu care sunt prezentate ispitele întâmpinate de cei angajați în drumul spre desăvârșire, cât și remediile propuse de Sfântul Ioan în „Scara” au provocat un extraordinar interes pentru această lucrare, nu doar în epocă, ci până în zilele noastre. „Scara” a devenit o fascinantă lectură nu numai pentru călugări, dar și pentru creștinii interesați de creșterea duhovnicească și de mai buna înțelegere a complexului peisaj sufletești. Tot datorită succesului de care s-a bucurat, „Scara” a fost introdusă și în slujbele Bisericii, la mănăstiri citindu-se în întregime, pe durata Postului Mare. Apăsat de povara bătrâneților, după patru ani de stăreție la mănăstirea de pe Muntele Sinai, Sfântul Ioan Scărarul, în vârstă de aproape 80 ani, hotărăște să plece din nou în singurătate la chilia sa, unde își petrecuse cea mai mare parte a vieții sale, trecând la Domnul la 30 martie 649. Este pomenit și în Duminica a patra din Postul Mare care anul acesta cade în data de 14 aprilie.

Tratatul de mântuire al Sfântului Ioan Scărarul

Opera Sfântului Ioan, egumenul Mănăstirii Sinai, intitulată ‘Scara’, este practic un manual duhovnicesc care are drept scop călăuzirea omului spre viața veșnică. Chiar dacă au fost redactate pentru a îndrepta monahii spre o îngerească viețuire, învățăturile sfântului pot îndruma viața oricărui creștin spre Împărăția cerurilor.

Sfântul Ioan Scărarul face un portret al adevăratului monah prin următoarele cuvinte: ‘Călugăr este cel ce, în trup material fiind, petrece în treapta, rânduiala și starea ființelor netrupești. Călugăr este cel ce se ține numai în hotarele și cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul și lucrul. Călugăr este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate și simțurile sale unei paze neîntrerupte. Călugăr este cel ce și-a făcut trupul neîntinat, gura curățită și mintea luminată. Călugăr este sufletul apăsat de durere, care petrece, în veghe și în somn, întru necontenită pomenire a morții’. În descrierea făcută de Sfântul Ioan se poate regăsi orice creștin care caută pe Dumnezeu și Împărăția cea adevărată.

‘Ca o scară rezemată pe porțile cerului’

Lucrarea ‘Scara’ a fost redactată la cererea egumenului Ioan al Mănăstirii Raith, aflată la 97 km de Mănăstirea Sinai, lângă Marea Roșie. Egumenul s-a adresat Sfântului Ioan Scărarul precum părintelui ‘de obște al tuturor și ca la unul mai bătrân ca toți în nevoință și pricepere și ca la învățătorul cel mai bun’, rugându-l să aștearnă ‘ca un adevărat mare învățător, fără preget și în chip limpede pe hârtie, după o bună rânduială, datoriile vieții călugărești, spre mântuirea celor ce au ales această îngerească viețuire’ care să le fie ‘ca o scară rezemată pe porțile cerului, care să-i urce pe cei ce voiesc, nevătămați și fără păgubire, ajutându-i să treacă neîmpiedicați peste duhurile răului și peste stăpânitorii lumești ai întunericului și peste căpeteniile văzduhului’. Opera este alcătuită de smeritul monah în 30 de cuvinte, fiecare cuvânt reprezentând câte o treaptă în dobândirea mântuirii.

Postul este temelia mântuirii

Lucrarea postului este prezentată drept capitală pentru mântuire. Fără această lucrare ‘silitoare a firii’ omul nu poate dobândi ‘desfătarea raiului’. Cuvintele maiestuoase care definesc postul, prin gândirea și ochii duhovnicești ai monahului Ioan, sunt concludente în această privință. Acesta, printr-o expresie deosebită, arată că ‘postul este o silire a firii și o tăiere împrejur a dulceții gâtlejului’. Interesant este faptul că, și din punct de vedere literar, conținutul este deosebit de valoros, abundând în figuri de stil. Prin alăturarea expresiei ‘tăiere împrejur’ și ‘dulceața gâtlejului’ crește sonoritatea epică și în același timp se face trimiterea la o durere, la o jertfă – tăiere împrejur -, semn distinctiv cerut de Dumnezeu poporului ales, semn care acum primește noi valențe și semnificații duhovnicești. Tăierea împrejur reprezintă, în cuvintele sale, o înfrânare de la îmbuibare. Cele două expresii antitetic alese subliniază faptul că postul este o dezrădăcinare a desfătării, desfătare cauzată de aplecarea omului spre lăcomia pântecelui și dorința de a oferi plăcere trupului. În alt loc, sfântul insistă asupra rolului postirii, pe care o definește cu aceleași cuvinte, arătând că ‘sufletul care a căzut nu are altă mângâiere în vremea ieșirii decât neplăcerile gâtlejului (postul) și lacrima’. De multe ori, lipsa trezviei generează întrebuințarea afectelor în sens negativ, acestea se transformă în patimi, iar omul își are încețoșată calea spre fericirea veșnică.

Istovirea trupului prin nevoințe întărește sufletul

De la îmbuibarea trupului urmează aprinderea spre pofta trupească, căci ‘după mâncare pleacă ticălosul (diavolul) și ni-l trimite pe cel al curviei, vestindu-i ce s-a întâmplat (îmbuibarea celui care trebuie ispitit): ‘Ia-l, ia-l, zice, turbură-l’. Căci pântecele umplându-se nu va lupta mult’. Îmbuibarea duce la consumarea poftei concupiscente, consumare care generează, pe lângă neliniște sufletească, șubrezirea sănătății trupului, dar și depărtarea de Rai. Sfântul Ioan, în cuvintele sale prin care definește actul ascetic al postirii, pornește aproape întotdeauna de la trup și evidențiază importanța opririi îmbuibării trupești prin ‘silirea firii’ și prin ‘tăierea împrejur a dulceții gâtlejului’, care face ca omul să parcurgă un alt drum, nu cel spre iad prin patimă, ci drumul spre Rai prin post. Definiția postului prezentată de Sfântul Ioan redă, în același timp, și urmările pozitive ale actului înfrânării pentru Dumnezeu, căci postul este ‘curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele și eliberarea de visări, curăția rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minții, înmuierea învârtoșării, ușa străpungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea veselă, încetarea multei vorbiri, începutul liniștirii, străjerul ascultării, ușurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, ușa și desfătarea raiului’.

Accentul este pus, în primul rând, pe ‘biciuirea’ trupului prin înfrânare, pentru că dacă trupul nu este supus postului, sufletul nu are nici o posibilitate să se înalțe la cer. Comparațiile pe care le face arată că oprirea trupului de la excese de orice natură trebuie să fie baza postului, căci ‘precum păsările cele grase nu pot zbura spre cer, așa nici cel ce-și hrănește și-și slujește trupul său’. De asemenea, măritul egumen arată că ‘precum e cu neputință șarpelui să se dezbrace de pielea sa cea veche, dacă nu intră printr-o crăpătură strimtă, la fel și noi nu putem lepăda vechile patimi ce ne stăpânesc și vechimea sufletului și veșmântul omului cel vechi, de nu vom străbate calea cea strimtă și plină de necazuri a postului și a necinstirii’. Prin supunerea trupului unor exigențe duhovnicești, omul crește spiritual, ajunge tot mai aproape de Împărăția cerului și rușinează pe diavoli. Sfântul Ioan, cu aceeași finețe literară, arată că ‘mocirla uscată nu mai place porcilor’, subliniind faptul că omul, odată ieșit din mocirla păcatului, nu se mai aseamănă animalului. Uscând mocirla păcatelor, oamenii trec la un alt stadiu duhovnicesc, stadiu în care, după cum arată Sfântul Ioan, ‘trupul veștejit nu mai odihnește pe draci’, aceasta fiind încă o treaptă urcată spre cer. Cuvintele smeritului călugăr arată cât de mult contează postul pentru dobândirea mântuirii și cât de mult muncește duhurile rele.

Șezând la masă, adu-ți aminte de judecatㆦ

În această perioadă a Postului Mare, cuvintele Sfântului Ioan Scărarul pot fi un îndreptar spiritual, pot aduce limpezimea minții și deșteptarea sufletului, iar îndemnul următor poate fi purtat în cuget pentru toată perioada postului pentru o bună raportare față de Mântuitorul Hristos: ‘Șezând la masa cu bucate, adu-ți aminte de moarte și de judecată. De abia așa vei împiedeca puțin patima. Bând băutura nu înceta să-ți aduci aminte de oțetul și de fierea Stăpânului. Și, negreșit, sau te vei înfrâna, sau, suspinând, îți vei face cugetul mai smerit. Nu te amăgi: Nu te vei izbăvi de faraon și nu vei vedea Paștile de sus, de nu vei mânca neîncetat ierburile amare și azima, sila și greaua pătimire a postului’.

Comentarii Facebook


Știri recente