Sfântul Ioan Casian – teologul din Scythia Minor

Sfântul Ioan Casian este, dincolo de meritele sale incontestabile privitoare la întemeierea monahismului apusean, un reprezentant al ortodoxiei noastre de limbă latină. Opera sa ilustreazăscopul vieții monahale, afirmând că piedica desăvârșirii este păcatul sub toate formele lui, iar armele desăvârșirii sunt virtuțile și ajutorul lui Dumnezeu. El a reușit să creeze o simbioză între spiritualitatea răsăriteană și cea apuseană, contribuind la întărirea spiritului ecumenic al creștinismului. Pentru acest fapt a și fost numit „punte de legătură între Răsărit și Apus”.

Izvoarele principale asupra vieții Sfântului Ioan Casian sunt propriile opere și două însemnări: ale lui Ghenadie de Marsilia în istoria sa literară „De viris illustribus” și ale lui Fotie, în „Biblioteca” sa.

Ioan s-a născut, cel mai probabil, în jurul anilor 360-365. Privitor la originea sa, Ghenadie subliniază că era de neam scit, hirotonit diacon de către Ioan cel Mare al Constantinopolului, mai apoi devenind ctitor a două mănăstiri: una pentru călugări și alta pentru călugărițe. Unii învățați au obiectat însă că frumusețea și corectitudinea latinei lui Casian exclud originea sa dintr-o regiune barbară și sunt indicații mai degrabă pentru o origine în sudul Galiei, în Provence.

În copilărie, Ioan Casian a primit o frumoasă și bogată cultură clasică (i-a studiat pe Virgiliu, Horațiu, Persiu, Cicero), după cum mărturisește el însuși în opera sa „Colationes”. Din dorința de a cunoaște mai bine viața monahală, împreună cu sora sa și cu prietenul său Gherman, care era ceva mai în vârstă decât el, s-a hotărât să plece în Palestina. Aici s-au stabilit la o mănăstire de lângă Bethleem, nu departe de peștera unde S-a născut Mântuitorul. Aici, susțin cercetătorii, și-a completat formația sa monahală, deoarece aici existau mănăstiri, descoperirile arheologice confirmând acest lucru.

În 385 Casian și Gherman au plecat în Egipt, fiind dornici de a cunoaște patria clasică a monahismului. Aici au rămas mai mulți ani și au vizitat pe cei mai cunoscuți anahoreți, cercetând îndeosebi pustiul scetic (Iosif, Nestor, Avraam, Moise, Pafnutie). Nu este exclus ca ei să-l fi vizitat și pe Evagrie Ponticul, un cunoscut susținător al lui Origen.

Din Egipt au venit la Constantinopol, unde era patriarh Sfântul Ioan Gură de Aur, care l-a remarcat pe Ioan și l-a introdus în cler, hirotonindu-l diacon. Casian rămâne lângă Sfântul Ioan Hrisostom până în 404, deoarece în anul următor ei se aflau la Roma, unde prezentau papei Inocențiu I rugămintea clerului și poporului din Constantinopol de a ajuta pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care fusese trimis a doua oară în exil. La Roma, ei au legat o frumoasă prietenie cu diaconul Leon, viitorul papă, care va ruga pe Casian să scrie tratatul „Despre Întruparea Domnului”.

După șederea la Roma nu mai avem nicio informație despre Gherman. Despre Casian știm că a plecat la Marsilia, că a fost hirotonit preot și că a întemeiat aici două mănăstiri, în jurul anului 415. În aceste mănăstiri, el a lucrat pentru organizarea și adâncirea vieții monahale până în jurul anului 435, când a adormit în Domnul. Munca sa a fost împărțită între datoriile sale de stareț și operele scrise, în care punea pe hârtie regulile vieții de obște, lupta contra păcatului, diferitele urcușuri spre desăvârșire și datoriile sale de teolog care trebuia să facă față atâtor controverse doctrinare (nestorianismul, predestinațianismul etc.).

Operele literare ale Sfântului Ioan Casian

Contactele Sfântului Ioan Casian cu oamenii duhovnicești ai Palestinei, Egiptului, Italiei și Galiei i-au creat o considerabilă dimensiune spirituală în secolele al IV-lea și al V-lea, dimensiune de care Biserica beneficiază și astăzi.

Cele două mari probleme cercetate de Sfântul Ioan Casian sunt lupta contra păcatului și biruința asupra lui prin organizarea tuturor eforturilor pentru îmbunătățirea spirituală, dar și menținerea cu tărie a învățăturii sinoadelor ecumenice, că Hristos este om adevărat și Dumnezeu adevărat și ne deschide calea spre realizarea desăvârșirii; acestea constituie cele două coloane de susținere și izvoare de alimentare ale spiritului ecumenic al epocii noastre.

La dorința episcopului de Apta Iulia, care înființase o mănăstire în eparhia sa, Sfântul Ioan Casian scrie, în jurul anului 420, o lucrare intitulată „Despre așezămintele mănăstirilor de obște și despre tămăduirile celor opt păcate principale”(12 cărți). Temele principale ale primelor patru cărți sunt legate de îmbrăcămintea monahilor, rugăciunile din timpul zilei și al nopții și condițiile recrutării novicilor în viața monahală. Următoarele opt cărți se ocupă de cele opt păcate principale, reduse mai târziu la șapte.

Cartea a V-a analizează duhul lăcomiei pântecelui și toate aspectele legate de această patimă, ilustrate prin exemple.

Cartea a VI-a combate duhul desfrânării sau patima cărnii, cu recomandarea stăruitoare de a practica izolarea și abstinența.

Cartea a VII-a prezintă duhul arghirofiliei sau al iubirii de arginți, pe care o consideră străină de firea omului, asemenea pizmei, venind din afară. Acest păcat împiedică toate virtuțile și este socotit ca lepra duhovnicească a sufletului. El nu se poate birui decât prin viața de obște.

Cartea a VIII-a îndeamnă la lupta împotriva duhului mâniei, înfățișat sub numeroase aspecte, cum ar fi mânia contra altora și mânia contra noastră, adică împotriva pornirilor păcătoase din noi, alături de remedii contra acestei patimi.

Cartea a IX-a este îndreptată împotriva duhului tristeții cu diferitele lui aspecte. Tristețea este folositoare în actul pocăinței de păcate sau în dorința de desăvârșire.

Cartea a X-a atacă trândăvia cu multiplele ei fețe. Se stăruie asupra urmărilor dezastroase ale trândăviei, care nu pot fi biruite decât prin muncă. Exemplul de muncă al Sfântului Apostol Pavel și al celor ce erau cu el este grăitor în acest sens. Lucrarea mâinilor dezrădăcinează multe păcate. Sensul social al muncii este subliniat cu putere de către autor. Se arată că frații din Egipt, cu câștigul mâinilor lor, nu-și acoperă numai nevoile personale, ci vin și în ajutorul celor care se află în închisori.

Cartea a XI-a condamnă duhul slavei deșarte. Slava deșartă este multiplă și variată și atacă pe călugăr și pe tot omul din toate părțile. Nici pustiul nu înfrânge duhul slavei deșarte. Când ți se pare că ai biruit-o, atunci se ridică mai puternică și mai îndrazneață împotriva ta. Ea este primejdioasă mai ales când e combinată cu virtuți. Autorul analizează chipul deosebit în care slava deșartă împinge pe monah la faptele ei, cum ea aprinde pe călugăr să capete preoția și cum îi îmbată mintea. De asemenea, se trec în revistă mijloacele prin care trebuie combătută slava deșartă.

Cartea a XII-a analizează și combate duhul mândriei, care surpă toate virtuțile. Mândria este de două feluri: a ființelor duhovnicești foarte înalte (îngerii) și a ființelor trupești. Cazul lui Lucifer, care din înger a devenit diavol din cauza mândriei, este analizat cu multă atenție. Mândria este prezentată ca început al tuturor celorlalte păcate. Păcatul mândriei este așa de mare, încât omul iși face dușman pe Însuși Dumnezeu. Păcatul mândriei este zdrobit prin virtutea smereniei, dar nimeni nu poate atinge desăvârșirea sau puritatea fără milostivirea lui Dumnezeu. Autorul citează cazul tâlharului care, prin mărturisirea lui pe cruce, a intrat cu Domnul în rai, apoi cazul lui David, a cărui îndoită crimă nu a fost ștearsă doar prin pocăință, ci și prin harul lui Dumnezeu. Relele mândriei trupești pentru monah sunt analizate foarte atent, apoi cele care se nasc din mândria spiritului. Autorul enumeră mijloacele de combatere a mândriei: smerenia, răbdarea suferințelor și a durerilor, gândul viu și recunoștința caldă pentru ajutorul și harul ce vin din partea lui Dumnezeu.

O altă operă a Sfântului Ioan Casian este „Colațiuni sau convorbiri cu Părinții”, în număr de 24, după numărul celor 24 de bătrâni din Apocalipsă. Această carte este cea mai întinsă și cea mai importantă operă a Sfântului Ioan Casian. Lucrarea relatează convorbirile pe care autorul și prietenul său Gherman le-au avut cu cei mai vestiți pustnici ai Egiptului în ultimii 15 ani ai secolului al IV-lea. Convorbirile sunt împărțite în trei grupe, după cele trei centre mănăstirești principale pe care Sfântul Ioan Casian le-a vizitat în Egipt. La începutul fiecărei grupe se află o prefață sau o dedicație care precizează sensul general al convorbirilor care urmează. Se vorbește despre ținuta fizică și morală a monahului, intenția și scopul său, despre rugăciune, dreapta socoteală, cele trei lepădări ale monahului, pofta trupului și a duhului, despre uciderea monahilor din Palestina, despre nestatornicia sufletului, despre desăvârșire, curăție, ajutorul lui Dumnezeu, știința duhovnicească, despre harisme, prietenie, despre pocăință, post și închipuirile de noapte.

„Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie”este o altă operă a Sfântului Ioan Casian, în 7 cărți, scrisă la îndemnul arhidiaconului Leon, devenit mai târziu episcopul Leon al Romei. Vorbește despre ereziile mai importante, pe care le combate cu argumente scripturistice și afirmă dumnezeirea lui Iisus Hristos.

Sfântul Ioan Casian a fost o „punte de legătură între Răsărit și Apus”

Meritul de seamă al operelor literare ale Sfântului Ioan Casian, dedicate monahismului și aspirațiilor către desăvârșire, este acela că autorul dezvoltă tot timpul temele pe realitatea faptelor, nu pierzându-se în speculații. El analizează, judecă și apreciază critic problemele, pe baza experienței. Textele biblice sunt bine alese pentru fiecare context și nu sunt folosite în exces. Sfântul Ioan Casian vorbește despre scopul vieții monahale, afirmă că piedica desăvârșirii este păcatul sub toate formele lui, iar armele desăvârșirii sunt virtuțile și ajutorul lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Casian este, dincolo de meritele sale incontestabile privitoare la întemeierea monahismului apusean, un reprezentant al ortodoxiei noastre de limbă latină. El este cel care a creat un nou gen de literatură patristică, cea monahală, descoperită sub numele dePateric. Născut pe pământ încreștinat de Sfântul Apostol Andrei, dar strămutat în Apus, Sfântul Ioan Casian a reușit să creeze o simbioză între spiritualitatea răsăriteană și cea apuseană, contribuind la întărirea spiritului ecumenic al creștinismului. Pentru acest fapt a și fost numit „punte de legătură între Răsărit și Apus”. (Articol publicat pe site-ul doxologia.ro, la data de 28 Februarie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente