Mobilul convertirii la creștinism al împăratului roman Constantin cel Mare (306-337) a fost cu totul independent de orice calcul politic; în definitiv, creștinii nu reprezentau decât o minoritate cvasi-absentă în vestul imperiului și nedepășind, în est, 5% până la 10% din populație. Dincolo de aceste aprecieri cantitative, faptul că practic nu existau creștini în clasa conducătoare civilă și îndeosebi militară a acelei epoci este mai mult decât semnificativ. Cert este că, undeva între anii 310-312, împăratul păgân a dobândit convingerea că Dumnezeul creștinilor nu este doar cel mai tare și mai puternic, ci mai ales contrar concepției păgâne, singurul și unicul Dumnezeu, certitudine care îi modelează viața și modul de înțelegere a responsabilității sale de suveran al gloriosului Imperiu roman.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
